Neagu Djuvara s-a dorit să fie un fel de eugenol al comunității istoriografice românești. Provenit dintr-o familie de aromâni, istoricul a avut ingredientul tipologiei umane a homo balkanicus. Deși s-a dorit un occidentalist cu aere și origini aristocratice, Neagu Djuvara nu și-a depășit condiția de truver istoriografic al lumii levantine. Născut la 1916 dintr-o familie cu origini din boerimea românească înrudită cu cea bizantină, Neagu Djuvara a avut privilegiul de a studia la școli bune în România interbelică și la Paris, unde a și locuit o vreme în tinerețe. De altfel în perioada interbelică numeroși români care locuiau și studiau la Paris se simțeau etnic ambivalent: și români, dar și francezi. Româna o vorbeau pe nas cu un ”r” graseiat. Pe bună dreptate Djuvara și-a luat licențele în Litere și Drept la Sorbona, precum și un doctorat la aceeași universitate, mai târziu în 1970. Viața lui a fost un roman de aventuri. Nici acum nu poate explica ”pierderea” telegramei dintre Bucureștiul antonescian și ambasadoarea sovietică Kollontai via Stockholm. ”Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 și unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări” (Humanitas, 2012) e o carte în care descrie aventura sa de curier diplomatic și oprirea la Berlin în dimineața zilei de 23 august 1944. Ajunge la Stockholm dar eșuează în negocierile de pace cu sovieticii. Posibil să fi fost implicat în conjurația de la MAE, care l-a sprijinit pe Regele Mihai I a să-l înlăture pe Ion Antonescu. După întoarcerea armelor rămâne în capitala Suediei ca secretar de legație, deci promovat, fapt ce ne face să credem că a făcut parte din anturajul conspirației pro-aliate de la București. În 1947 Neagu Djuvara preferă să rămână în Franța de teamă să nu fie arestat la București de către comuniști. Se căsătorește cu o franțuzoiacă, care îl înșală cu un ofițer francez în timpul războiului din Algeria. El pleacă în Niger unde trăiește ca un lup singuratic vreo 20 de ani, ca apoi să revină în Franța în anii 1980, implicându-se activ în exilul românesc și în declarația de la Budapesta din `89. Vine în în țară și totul aici îi pute, inclusiv Clujul, așa cum scrie în ”amintiri”. Consideră Ungaria ultimul bastion al occidentului. După 1991 devine profesor asociat al universității bucureștene și cercetător la insitutul de istorie. Își publică cărțile, care se bucură de un succes imens. Este promotor al occidentalizării forțate a României, deși studiile sale mustesc de levantinism și fanariotism cultural.

Cartea ”Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne” (Humanitas, 1995), de fapt lucrarea sa de doctorat sorboneză se bucură de un succes uriaș. Reușește să surprindă exhaustiv și cu acribie pendularea civilizației românești între est și vest, fapt ce și-a pus amprenta duală pe caracterul poporului român. Neagu Djuvara este un înfocat al romanizării dacilor și a dispariției civilizției tracice, tocmai mergând pe ideologizarea istoriografică privind occidentalizarea (latină) cu orice preț a trecutului poporului român. El însuși fiind un melanj etnic levantin, Djuvara a translat ideea sa despre lume spre trecutul românilor. I-a făcut cumani pe primii întemeietori Basarabi ai Țării Românești, fapt ce e o aberație istoriografică combătută cu acribie profesională de către istoricul român de la Sorbona, Dan Marius Mureșan. Lucrarea ”Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Țării Românești”, (Humanitas, 2007, 2011) e mai mult o obsesie a subiectivității personalizate, decât o lucrare științifică autentică. Oricum ideea de a ”cumaniza” casa domnitoare a Basarabilor e un non sens în evul mediu, unde mixajul etnic era o componentă a regalității europene în general. Neagu Djuvara în acest sens a mers pe paradigma demitizării istoriei foarte la modă în mediile academice de azi și aducătoare de faimă și profit după modelul facil al lui Lucian Boia, care a trecut de la meseria de istoric la cea de eseist literat. Științific, totuși, Neagu Djuvara se ridică cu câteva clase academice peste campionul obsesiilor demitizante ale trecutului românesc. Cărțile lui Djuvara despre trecutul nostru scrise pentru copii se înscriu în același procedeu tehnic istoriografic încorsetat modei de astăzi de a aborda subectul și izvorul istoric ca o poveste literară, de altfel fascinant în termeni beletristici. Despre saga Grădiștenilor ne developează un Neagu Djuvara nostalgic al tradiției boierești balcanice cu arome levantino-bizantine, deși în ale scrisului istoric se comportă ca un burghez liberal, în sensul secolului XIX, ce purtau denumirea progresistă de ”roșii”. La 101 ani, Neagu Djuvara și-a trăit propria viață ca o poveste fascinantă de istorie, poate viața lui a fost mai interesantă și bogată istoriografic decât opera sa?

Ionuț Țene