Am cunoscut-o pe Ruxandra David la Gala Revistei Avantaje, fără să știu că cele două cărți, pe care îmi doream nespus să le am în bibliotecă, au o legătură și cu ea. Când Ruxandra mi-a dăruit cărțile marelui om Ioan Ianolide – ”Întoarcerea la Hristos” și ”Deținutul profet” – mi-a mărturisit că autorul este chiar bunicul ei (prin alianță).

Ioan Ianolide s-a căsătorit cu Constanța Ianolide în anul 1965, după ce a ieșit din temnițele comuniste. Din prima căsătorie, Constanța avea o fetiță de 12 ani (mama Ruxandrei). Până la vârsta de 7 ani, Ruxandra David a fost crescută de Ioan Ianolide.

Ce ai învățat de la bunicul tău Ioan Ianolide?

Întâlnirea mea cu minunatul om Ioan Ianolide s-a petrecut în primii mei 7 ani de viaţă. Mulţi spun că pentru devenirea noastră, această perioadă este cu adevărat importantă. Cu siguranţă, Ianolide a pus o temelie importantă la evoluţia mea. Primele lecţii creştineşti au venit de la el: taina sfintei cruci, a spovedaniei şi împărtăşaniei, a iubirii necondiţionate a aproapelui, a blândeţii şi a iertării.

Acestea din urmă le amintesc cu un fior special, pentru că eu îmi amintesc de el ca de o icoană a blândeţii. Când făceam o boacănă alergam după alinare în braţele sale. Acolo găseam dojeana cea mai caldă şi iertarea cea mai firesc şi calm venită. Stăpânirea de sine, modestia, demnitatea şi puterea de asumare a faptelor şi vorbelor cred că sunt cele mai mari virtuţi pe care a reuşit să mi le transmită.

În anul 1985, Ioan Ianolide nota că lumea se îndreaptă spre o tiranie mondială. Ce taină crezi că ascunde cartea ,,Deținutul profet,,?

Ianolide a fost fără doar şi poate un mare vizionar. Era conştient că nu era departe ziua când comunismul îşi va sfârşi menirea distrugătoare prin propăvăduirea ateismului şi că o altă nouă ordine mondială îi va lua locul. Deşi sunt sigură că, ca şi orientare, era un om de dreapta, el era totuşi conştient de hibele capitalismului şi de prăpastia apocaliptică în care suntem atraşi cu toţii.

Simţea haosul general ce va veni şi deşi presimţea că mijloacele de tortură nu vor mai fi imediate, fizice, intuia presiunea ce se va pune asupra spiritului, care ne va înhăţa încet pe toţi. Și oare nu tocmai astfel de vremuri trăim?

Lipsa de timp, stresul continuu, poluarea provenită de la industrializarea excesivă, hrana artificială ce ni se oferă, dar mai ales alegerile dificile pe care trebuie să le facem la tot pasul ne storc de energie şi ne duc spre neputinţă. Ne îndepărtăm de normalitate, de esenţă. Ne erijăm în demiurgi şi ne autodistrugem.

În altă ordine de idei cartea „Deţinutul profet”, care este o scriere profundă, filosofică, ce transcede trăiri mai înalte, mult mai departe de mediocritate, îmi este extrem de dragă fiindcă acolo, mai la început, este un pasaj în care nepotul pune diverse întrebări „deţinutului” despre Dumnezeu şi despre cine a creat lumea aceasta cu toate ale sale.

Ei bine, „nepotul” sunt eu, de fapt. Îmi amintesc perfect despre aceste dialoguri cu bunicul meu şi mai impresionată sunt când istoria se repetă cu copilul meu. Radu Ștefan, băieţelul meu cel mare, are aceleaşi nedumeriri şi dialogul pe această temă este similar ca cel pe care eu îl aveam, poate chiar la aceeaşi vârstă, cu Ianolide. Să vedem ce putere vom mai avea ca şi părinţi să ne creştem copiii în mod firesc şi învăţându-i să iubească firescul.

Doar o forţă concentrată a noastră, a tuturor, prin mesajul pe care îl vom putea transmite generaţiilor viitoare ar putea constitui un scut puternic asupra „tiraniei mondiale” de care se temea Ianolide. Doamne ajută să desluşim această cale!

Cartea ,,Întoarcerea la Hristos,, este o mărturisire cutremurătoare despre rezistența prin credință în temnițele comuniste. Cum te-a marcat pe tine experiența bunicului tău?

Există două etape distincte în întâlnirea mea cu Ioan Ianolide. Este cea fizică, reală, imediată, crescând în casa bunicilor, până la 7 ani când am mers la şcoală. Următoarea etapă a fost când l-am descoperit la maturitate, după ce ne-a părăsit, ca pe un adevărat martir al neamului. A fost un bunic foarte blând, care mi-a insuflat dragostea pentru Dumnezeu, pentru rugăciune, pentru artă şi pentru demnitate.

Sunt sigură că a existat o pronie minunată ca el să supravieţuiască închisorii şi să-şi găsească locul şi aşezarea în familia pe care şi-a întemeiat-o la eliberare, pentru a putea scrie despre experienţele trăite. Scria cumva pe ascuns în oribilii ani 80, și nici bunica mea nu citea, ci doar avea o vagă părere despre această activitate a lui. Dorea să ne ferească, apoi eu eram prea mică să pot înţelege chinul prin care trecuse. Chin pe care l-am descoperit mai târziu, în mare parte, prin cartea „Întoarcerea la Hristos” pe care o consider o scriere de referinţă pentru literatura de specialitate. Nu numai că aceasta conţine adânci adevăruri istorice, fiind „un document pentru o lume nouă” dar este scrisă şi cu un minunat har literar, cu dăruire, dragoste de oameni şi de Dumnezeu.

Are pasaje uluitoare de filosofie creştină şi conţine pilde preţioase pentru toţi credincioşii. Atât pentru cei care sunt întâriţi deja, dar și pentru cei care îşi doresc să apuce spre a se apropia de Dumnezeu. Cunosc multe persoane care mi-au mărturisit că această carte le-a schimbat viaţa şi că au înțeles mai bine care sunt lucrurile cu adevărat importante în zborul nostru prin această lume.

Când ne gândim cu toţii ce lucruri neînsemnate par mari încercări faţă de cele pătimite trupeşte şi spiritual de cei aflaţi în apărarea creştinismului, în faţa oribilului curent ateu-comunist, care îi dorea anihilarea, realizăm ce scară distorsionată de raportare la adevăratele valori, avem de fapt!

Sunt fericită că cele scrise de Ianolide, sub teroare, au văzut până la urmă lumina tiparului şi că el a putut veni astfel în casele noastre ca să ne învete lecţia răbdării, a renunţarii la sine şi a dăruirii infinite.

Cred că a sperat şi el că Dumnezeu îi va proteja manuscrisul – au fost nenumarate hârtii mici ascunse în tot felul de obiecte, care au luat drumul exilului, chiar şi peste ocean – şi că acesta va fi vreodată găsit, cercetat, redactat şi dat oamenilor să ştie despre ce nedreptăţi s-au petrecut în această lume. Le sunt foarte recunoscătoare Maicilor de la Mănăstirea Diaconeşti, din judeţul Bacău, pentru migala şi munca enormă cu care au pus cap la cap ideile lui Ioan Ianolide şi au făcut posibilă apariţia cărţilor.

Care crezi că sunt lucrurile de care are nevoie sufletul nostru?

Dacă ţi-aş răspunde că de IUBIRE, în primul rând, cred că ar putea părea un pic prea a şablon şi poate puţin desuet… Aşa că am să-ţi spun că orice am face avem nevoie de a dărui şi de a primi emoţii pozitive, încredere, susţinere necondiţonată, invitaţii imediate sau învăluite la visare, la admirat lucruri frumoase, la hoinărit pe poteci de vacanţă sau de nostalgie.

Avem nevoie şi de amintiri şi la întors uneori spre ele, şi de clipe prezente zglobii şi efemere, dar şi de speranţe că ceea ce construim acum va străluci mai târziu. Eu cred că oamenii care ajung să fie fericiţi nu părăsesc prea mult un „timp” în favoarea altuia. Cred că au o balanţa onestă şi vie între experienţele trecute, prezente şi cele care vor veni.

Magda Campeanu, Citește mai mult pe Frumusețe fără limite