Azi este ziua lui Eminescu. Zi sfântă. Cu gândul la el, la teatrul lui Eminescu, total necunoscut și nejucat, am să emit câteva gânduri despre starea actuală a teatrului românesc, visat de poet ca o mare tribună națională, ca o construcție înălțată „pe baze românești solide-vechi”, el însuși dând pildă și construind adevărate Coloane pentru un Templu teatral, cum mi-am subintitulat piesa Masca lui Eminescu (1998). O astfel de piesă-fluviu, ivită din literatura dramatică a lui Eminescu, am visat a fi demnă de Teatrul Național. Dar Teatrul reprezentativ pentru România, pentru cultura ei, care ar trebui să fie Teatrul Național din București (TNB), a cărui nouă clădire a beneficiat de două temelii istorice (e ridicat de Ceaușeascu și rafistolat de Caramitru), e departe de un astfel de ideal. Pe dinafară arată strălucitor, dar chestiunea rămâne a teatrului românesc, căci TNB are un repertoriu preponderent străin, rupt de realitatea României, fără autori noi, fără piese de actualitate românești, care să fie o expresie a ceea ce se întâmplă azi în România. Ce actuală este meditația lui Eminescu dintr-o scrisoare către revista „Familia”: „Cestiunea mea e ciudată, ea e ce are d-a se numi a teatrului național. Teatru național! Nume frumos, dar care sună a batjocoră acolo unde nici nu există”.

TNB este o instituție de muzeu, în care vedem numai copârșee, veșnicile epave de tip Vișniec (ce are național acest autor, numai el știe!), nimic nou, care să arate pulsul țării. Nu acesta e rostul teatrului? Nu îl citează Caramitru mereu pe Hamlet care spunea că rostul teatrului este să pună lumii oglinda în față? Nu era TNB, pe vremea când s-a născut, acum166 de ani, un seismograf al realității? Ce rol enorm a avut Teatrul Național, când era condus de Ion Ghica sau Alexandru Odobescu, întru promovarea dramaturgiei românești! Și nu a făcut Caragiale din el oglinda țării? Este repertoriul actual al TNB oglinda României? Nu este. El pune poate oglinda în fața unor epoci trecute, varii orglindiri, dar pentru ce se întâmplă azi în România, este repetent. Dacă cineva ar vedea toate cele 40 de piese din repertoriul actual, nu și-ar da seama că se află în România de azi sau că ar fi un teatru finanțat de poporul român, finanțat nu să fie o ilustrată, o vitrină goală, un cavou (cum vom vedea), ci o tribună. Nici forțele teatrale care îl compun nu repezintă adevăratul EU al României profunde.

Un spectacol care să aibă impactul emisiunii-pamflet „Starea nației” a lui Dragoș Pătraru de la TVR, nu există la TNB. Și ar trebui să existe. Numai cu alde Horăele (cum îi spun eu lui Horațiu Mălăele) și pantomime puric-ate nu se poate face teatru național. Și ce teatru din țară reprezintă din punct de vedere spectacular, artistic, realitatea coruptă și semianalfabetă din România? Autorii români care se joacă sunt total prăfuiți, anacronici. Unde este geniul mult așteptat al teatrului românesc? Nu poți să defilezi în fața unui public nou, pe care vrei să-l formezi pentru civilizația de mâine, cu puerilități de tipul „Luminița de la capătul tunelului”, cu clovni mereu reangajați ori cu personaje Anapoda! Chiar și piesele lui Victor Eftimiu sunt relicve, fără nici un impact contemporan serios.

Voiam să văd o piesă nouă, să văd pulsul artei teatrale în acțiune, să văd un autor nou, un text exploziv, ivit de un condei eminescian, de un talent din vinele acestui popor român tare hăruit, pe cât e de hăituit! Ce regizor a dat teatrul românesc de azi? Tot defilează, ca debusolatul FNT (Festivalul Național de Teatru), cu accidental numit Afrim, care și-a pierdut detot identitatea (aferim, halal, Doamne ferește!) de când tot experimentează pe banii și răbdarea publicului român! Unde se vede un semnal de înnoire, care să dea o replică de la înălțimea tribunei Naționale a teatrului stării de plâns a clasei politice? Nu există. Fiindcă teatrul românesc este o uzină care falimentează în paralel cu țara. Un repertoriu stătut, îmbătrânit, anchilozat. Oricât de geniali ar fi actorii, dacă viziunea asupra teatrului este mecantilă, dacă ideile, ceea ce se comunică, sunt déjà vu, rutiniere, tot degeaba, batem pasul pe loc sau dăm înapoi, într-un provincialism care face de rușine libertatea pe care o avem și posibilitatea de a ne racorda la valorile lumii. Sau apar Purcărete sau Andrei Șerban, când vor să mai încaseze ceva din punga săracilor, și ne mai oferă câte o mostră de cum văd ei Epoca de Aur, din care se hrănesc cu spor, ca și cineaștii noului val! Critică, persiflează, de unde mănâncă. Sunt total penibili în spectacole care se petrec fie în Sâciuan, fie pe undeva, în Palilula! Ei nu-i dau o gură de aer proaspăt teatrului românesc, dimpotrivă, îi confirmă derizoriul. Am în fața ochilor imaginea unor spectacole recente, dar nu le mai pomenesc, fiindcă nu vreau să îmbolnăvesc pe nimeni. Se face un teatru mai prost decât teatrul lui Băse, Adrian Scârbu, Fecali, Nuți din Pleșcoi et co. Ce generoase patologii pentru teatru, cazuri ca un Ponta-giu care plagiază și ajunge prim-ministru, ca un Turcăfleață turcit care 20 de ani minte poporul cu televizorul și, drept „pedeapsă”, e ales palamentar, un Patahârb care falimentează ICR și ajunge director la Artmark, o țară coruptă până în măduva oaselor, deprofesionalizată, dar care are o emisiune „Profesioniștii”, cum nu are nici Norvegia. Da, fiindcă acolo nu există mitomani ca Vodă-n Lobodă!

Teatrul trebuie să fie în avangardă, să scoată din țâțâni istoria. Este așa ceva TNB? Sau poate Teatrul de Comedie? Mai poate face ceva nou un George Mihăiță, care călărește de ani de zile aceeași mârțoagă, tot pe Horăele? Toate teatrele au un repertoriu déjà vu. Am plecat de zece ani din România, am lăsat un teatru care promitea, dar totul a rămas pe loc, nici un pas înainte, ba s-a depus un strat cețos după care se ascund kleioșii, cum vom vedea.

*

Suntem mai rău ca pe vremea când mergeam la teatru ca la înmormântare, iarna, fiindcă atunci eram avertizați să stăm în sala de spectacol cu cizme, paltoane și căciuli, dar acum nu ne avertizează nimeni. Am fost deunăzi la spectacolul LUT (Klei), după o piesă a olandezei Marijke Schermer, scrisă în 2002, o autoare necunoscută la noi, cunoscută la ea acasă, în Amsterdam, unde s-a născut. Spectacolul a avut loc la Sala Atelier. Atenție, dacă nu aveți ce face și vreți să mergeți la teatru, acolo, în cavoul TNB, luați-vă haine groase, mănuși, fular, căciulă. Și neapărat ghete. Eu nu mi-am luat și a ieșit prost, ca și pentru alții care dârdâiau lângă mine, fiindcă nimeni nu ne-a avertizat că acolo e ghețărie. Vestibulul era de poveste, vopsit în cărămiziu, totul mirosea a proaspăt, ca în Times Square. Dar înăuntru… Brrr! Spectacolul a ținut 1 h 40 min. Dacă mai dura o oră, mă ducem direct la spital. Afară era mai cald ca în sala de spectacol. S-au băgat milioane în rafistolarea pereților, dar nimeni nu s-a gândit la om. La actor și spectator! Cum acceptă actorii să joace în frig? Probabil că sunt căliți. Ce eroism! Pe vremea lui Eminescu, nici când juca la Țirțec, nu se întâmpla așa ceva!
Nici piesa nu te încălzește, dimpotrivă. Fiindcă nu are „lut”, nu are spirit. Ea ne relatează un caz patologic, al unei femei, Dora (Irina Movilă), care s-a retras din lume în urmă cu 15 ani, după ce a părăsit-o bărbatul iubit. Totul este irațional, fiindcă în acest autoexil au urmat-o soțul ei (Claudiu Istodor), fiica lor (Cristina Constantinescu) și sora Dorei (Natalia Călin). Mai mult, apare și bărbatul iubit, Vink (Mircea Rusu), care pare venit direct de la pușcărie, dar este adorat de fiică, de parcă ar fi fiica lui, plus că relația cu Dora pare că se reaprinde, ca în vechile melodrame americane. Dar spre final, când apare pe scenă un hârleț, Dora are ideea să-l urmărească pe Vink, care plecase în spatele arenei cu public, și bănuim că i-a dat cu hârlețul în cap, fiindcă se reîntoarce fără hârleț, satisfăcută, fericită că a încheiat o socoteală. L-o fi îngropat în lut, odată cu bărbatul iubit! Și familia se reașează la masă și mănâncă la fel de satisfăcută, cu un aer complice.

De altfel, tot timpul se bea și se mănâncă. Și din când în când personajele vin la rampă, fără să lase paharele sau sticlele din mână, și se spovedesc publicului. E un verfremdungs (distanțare) fără efect. Evident, Dora este alcoolică, fiindcă are un comportament schizoid. Te întrebi din ce trăiesc acești oameni, dacă își permit să bea non-stop whisky, dacă mănâncă ouă la tigaie, grătare, prăjituri și alte cele. Dar nu merită să fac o analiză a acestei piese, fiindcă este o aberație, ilogică și prost scrisă, cu personaje cel mult suprarealiste. Așa cum este și decorul, cu proecții ce ne arată mereu un labirint, iar marea idee proastă a regizorului (Vlad Massaci) este să înconjoare spațiul scenic de miniscule macarale, escavatoare și alte mașini electrice, poate spre deliciul fetiței, care se joacă cu ele. Normal, să se încălzează. Ea mai are ideea să-și hrănească și ursulețul înghețat, căci celelalte personaje sunt îmbrăcate gros, cu hanorace și flanele. Deci ele erau pregătite pentru frig. Singura despuiată, care joacă mereu într-un furou, este Dora, care ne arată că și-a pierdut talia! Soțul ei, Titus, este cel mai rezistent, nu numai psihic, căci el asistă ca un mut la intruziunea străinului în casa sa, ci și fizic, fiindcă rolul său e să curățe cartofi și să pună mereu masa, ceea ce înseamnă un fel de sport, care îl încălzește. Nu-i plângeam de milă. Atmosfera de șantier a acestui spațiu de joc nu are nici o logică, la fel și alura comică a jocului actorilor, mai ales a cuplului Dora-Vank. Ei doi se mai încălzesc cu glumele.

Dar această viziune trădează complet ceea ce scrie Marijke Schermer în caietul-program despre „melancolia ca sindrom” și despe „peticul de pământ cel mai gol din Olanda”, unde și-a plasat acțiunea piesei. La TNB vedem un decor vesel, în totală contradicție cu ce scrie în program, că Dora „s-a retras într-un ținut pustiu, cu un nesfârșit cer cenușiu deasupra capului și înconjurată de o nesfârșită mlaștină de lut”! Dimpotrivă, aici parcă am fi în high life, dacă îl vedem pe fiul rătăcitor cum se bâțâie după muzica de la un patefon sau dacă ne luăm și după sticlele de whisky care nu se mai termină! Desigur, aș putea fi nedrept cu autoarea, despre care aflu că și-a făcut un teatru, unde își montează singură piesele pe care le scrie, fiindcă nu am citit piesa, dar din spectacol rezultă o aberație. Lipsa de viziune regizorală se află și aici în buna tradiție a făcătorilor români, aceea de a strica textele, de a „contribui” cu teribilismele lor.

Dar cum rezultă din acest lutos spectacol, această piesă nu este reprezentativă nici pentru Olanda, care „are teatre, dar nu are dramaturgi” (Ben Stroman), nici pentru România, care degeaba are și teatre, și dramaturgi, este o non-valoare, mai proastă chiar decât piesele lui Eugen Șerbănescu, din repertoriul TNB, desigur. Iar spectacolul este o și mai mare eroare! Nimic nu motivează prezența lui în repertoriul unui Teatru Național, poate doar să ne amintească faptul că olandezii, proveniți din nordicii vikingi, dețin locul 1 la investiții în România (un oladez mi-a spus odată, când zburam cu KLM spre Amsterdam, „degeaba aveți tehnologie de ultimă oră, dacă la voi toți iau mită”).

Oricum, în spectacolul LUT nu există nici un fel de klei. E dezlânat, lent, plictisitor, nimic nu se lipește! Noroiul ar fi fost o idee, o adeziune regizorală. Dimpotrivă, avem ceva cu totul opus și exterior. TNB are un spectacol după o piesă cu un subiect asemănător, Neînțelegerea lui Camus, nu mai era nevoie de o spoială cu lut. Acolo joacă și Irina Movilă, rolul unei surori ucigașe, care, împreună cu mama sa, își ucide fratele, care se întoarce după mulți ani de absență. Este Lut o piesă existențialistă? Nu este. Este prea fantezistă și tezistă, dacă vrea să ne arate ce înseamnă o fericire ratată. Ne aflăm clar în fața unui Malentendu. Așa cum tot un malentendu este să se creadă că TNB este un Teatru Național, în concept eminescian. În Neînțelegerea, mama și sora îl omoară pe fiu/frate, așa cum îi ucid pe toi clineții, pentru a-i jefui, cu gândul la o altă viață, departe de lutul în care trăiesc acum, pe malul mării. Deci și universul lui Camus este o groapă existențială, din care personajele vor să evadeze, dar prin crimă. Însă Camus a fost inspirat de colaboraționismul din anii războiului, ai ocupării Franței de către Germania nazistă, când crima era puntea către iluzia fericirii. Dar aici, la autoarea olandeză? Ea spune că sursa inspirației sale a fost un text al unei filozoafe olandeze, Patricia de Martelaere. O fi interesant acel text, dar nu-l cunoaștem. O piesă provenită dintr-un text teoretic, nimic mai rupt de realitate.

Qui prodest un asemenea spectacol? Cel puțin piesa lui Camus era inspirată dintr-un caz real, fiindcă războiul a produs asemenea monstruozități. Dar aici? Poate că o fi vreo parabolă despre România actuală și nu am înțeles-o noi, vreo lecție despre frig, despre o țară de lut sau ca un Lut (se putea specuala această idee) cu care nu mai poți repara/rafistola nimic!? Dar de ce e nevoie de așa scărpinări pe dos, când se poate azi vorbi mult mai simplu, mai direct și adevărat? Cazul din piesă este prea particular, fără semnificație generală. Nu ne interesează. Interesează publicul? Care public?! O mână de rătăciți.

*

Acest jalnic compromis cu publicul, cu un teatru pentru public, un teatru de succes, este piatra de moară a teatrului românesc, inclusiv a TNB. Este absurd să ai o viziune comercială despre teatru între-o țară în care teatrul este finanțat. Ca și TVR. Cel puțin TVR este cel mai mare paradox al României, fiindcă supraviețuiește în stil comunist, deși este o instituție falimentară. Au salarii de miniștri, dar nu produc nimic, decât vorbăreală. Și, ironia soartei, o fac pe „profesioniștii”, într-un stil total neprofesionalist. Teatrele se prefac că nu sunt falimetare, dar sunt, toate sunt falimetare. Dacă ar fi să trăiască după regulile în care trăiesc teatrele în America, unde de zece ani cunosc bine pulsul pe Boadway, ar fi moarte. De mult ar fi sucombat dacă nu ar fi existat finațarea de la buget. Cred că nu și-ar scoate nici banii cu care să plătească salariile la actori. Ce teatru trăiește fără subvenție de la stat? Nici unul. Ce s-a schimbat? Nimic. Doar denumirea. Ieri erau finanțate de partidul comunist, azi de primării sau ministerul culturii. Ieri stăteam la spectacol în paltoane și cu căciulile pe cap, azi la fel. Ce s-a schimbat? Nu s-a produs nici o revoluție în cultură. E un sistem mort rafistolat, adică cu ambalaj nou, care să-l facă viu, chipurile. Nu există nici un record profund la realitate. În statutul TNB scrie: „Cu o vechime de peste 160 de ani, Teatrul Național I.L.Caragiale din București este o instituție – reper pentru cultura românească, un adevărat brand cultural național, fiind totodată unul din principalii generatori de imagine a României”.

Brand, auzi! Nici cel mai mare bard medieval dacă ar veni, cu armură cu tot, n-ar putea rezista în cavolul unde joacă actorii în Sala Atelier. O fi tot așa și în celelalte 6 săli ale TNB? Mă apucă clănțăneala când mă gândesc la ghețăria din Sala Mare! De ce nu-și pun alde Caramitru, Tomoroveanu și ceilalți amploaiați superiori ai TNB birourile în spațiile de joc, să lucreze ei în frig, pe șantierul imaginat de lutiști? Aceasta este imaginea pe care o generează „principalul generator de imagine a României”, TNB, a unui cavou.

De altfel, în afară de baruri și tot ce este vitrină comercială, TNB nu oferă decât o imagine de ghiveci. Brandul cultural național este un altoi, plin de o maculatură internaționalistă. Piese de doi bani actuale și piese din repertoriul clasic, care s-au toot montat. Nimic nou. Oamenii care vin aici, vin din snobism sau din curiozitate pentru clădire, să vadă rafistolarea. În mic, toate teatrele arată la fel. Au baruri, au restaurante, au un nou look, dar după gardul vopsit, nu există nici un leopard. E o pisică moartă. Ca la popa la poartă. Imaginea teatrului românesc actual este ca a unei mortăciuni. Nici Iisus dacă ar veni, nu l-ar putea învia.
Trebuie o revoluție radicală. Ceea ce nu se poate. Cum este țara, așa este și teatrul ei. Dar de ce n-ar fi teatrul înaintea țării, înaintea politicii, să-i fie călăuză și îndemn? Nu așa vedea Eminescu teatrul national, el, care este Shakespeare al României și căruia Teatrul Național nu-i montează nici o piesă!? Și are piese colosale, căci dramaturgul l-a născut pe poet (vezi vol. nostru Shakespeare și Eminescu, care se află la baza unui proiectat serial TV). O astfel de revoluție mă așteptam de la teatrul românesc actual, nu să se bazeze pe aceleași piese prăfuite, pe un repertoriu șubred, total nepotrivit pentru un public nou, pe care îl are acum România. Teatrul trebuie să ia pulsul realității, să-i pună oglinda în față, dar să-i fie totodată și călăuză.

Grid Modorcea, Dr. în arte