Trebuie să înțelegem că au existat români care nu au căzut în genunchi și nu s-au aplecat în fața comunismului și a ocupantului sovietic. Ei au stat verticali cu fața la cer în lupta cu hidra comunistă și cu păcatul. Nu s-au lăsat zdrobiți nici de reeducările violente de la Pitești sau Gherla, nici înșelați de șarpele reeducării ”pașnice” de la Aiud. Ei au ales să fie reprezentanții onoarei și demnității românești împotriva comunismului și s-au purtat cum primii martiri din vremea lui Nero. Mucenicii din temnițele comuniste au menținut legătura pământului românesc cu cerul prin jertfa credinței. Sacrificiul lor a fost mântuitor și răscumpărător. Numele lor a rămas înscris în cartea cărților neamului nostru pentru eternitate. Ei au spălat cu lacrimile suferinței lașitatea conaționalilor ce s-au predat fără luptă regimului comunist impus de o forță transnațională, cu complicitatea unui occident ce dorea să-și păstreze coloniile sau umorile unei viețuiri concupiscente. Curajul românilor care au spus nu comunismului în gulagul bolșevic a fost un fenomen unicat în Europa de est. Recunoașterea celor care nu s-au compromis trebuie cunoscută și recunoscută într-un moment când se încearcă ștergerea memoriei noastre. Un poet neînfrânt de comunism a fost Grigore Zamfiroiu. Sufletul lui nu s-a frânt în fața încercărilor păcatului și căderii provocate de comunismul ateist. Grigore Zamfiroiu s-a născut născut pe 24 septembrie 1913 în com. Bumbeşti-Piţic din județul Gorj. A studiat Litere, Filozofie şi Teologie; a fost învăţător, profesor, psiholog şcolar, sculptor şi mereu în sufletul său, poet. A făcut exhaustice cercetări de arheologie spirituală. Deși a trecut prin cumplite suferințe asemenea primilor creștini i-a iertat pe călăi. În ultimii ani de viaţă s-a călugărit și a devenit monahul Andrei. S-a stins din viaţă în ziua de 10 ianuarie 1997. În anul 1941, când a început războiul împotriva U.R.S.S.-ului a fost mobilizat participând la luptele eroice pentru eliberarea Basarabiei, ajungând până la Don. Cade prizonier în 1942 și supraviețuiește „marșului morții” spre lagărul de la Elabuga. Refuzã cu indignare să se încadreze în diviziile formate de sovietici din prizonierii de război: ”Tudor Vladimirescu” și ”Horea, Cloșca și Crișan”. Este eliberat din lagăr și vine în țară în 1948.

În 1950 este condamnat la 5 ani temnițã grea de Tribunalul Militar București pentru activitate subversivă anticomunsită. Eliberat, în 1955, este rearestat și condamnat la moarte pentru insurecție armată prin sentința nr. 62 din 30 Martie 1959. După respingerea recursului trăiește o lungă aşteptare a execuției sentintei, i se comută pedeapsa în munca silnică pe viatã. În perioada dintre cele două condamnări Grigore Zamfiroiu a fost învățător și a refuzat să devină propagandist al materialismului dialectic și să le spună copiilor că nu există Dumnezeu așa cum cereau tovarășii. A devenit anecdotă confruntarea didactică a lui Grigore Zamfiroiu cu un inspector comunist la școala unde preda: ”Vine, deci, ”un tovarăș inspector” și la clasa ”învățătorului” Grigore Zamfiroiu, unde are loc o originală lecție de ”intuiție”, cum se chema pe atunci primul contact cu științele naturii.

Inspectorul îi îndeamnă pe copii să răspundă în cor și succesiv: dacă văd banca lor, dacă pot să pună mâna pe ea, dacă banca ”este” și la toate întrebările ei răspund afirmativ, în cor.

Inspectorul le arată tabla și repetă întrebările: o văd, pot să pun mâna pe ea, ”este” și vocile copiilor răspund în cor cu ”da”.

Inspectorul (sigur pe reușita metodei, pune o nouă întrebare): Copii, dar pe Dumnezeu îl vedeți?

Copiii (în corul încă sigur): Nu!

Inspectorul: Puteți să puneți mâna pe el?

Copiii (mai puțin siguri, parcă): Nu!

Inspectorul: Deci, dacă nu-l vedeți și dacă nu puteți să puneți mâna pe el, Dumnezeu este?

Copiii (șovăind, voci stinghere): Nu este!

Inspectorul (satisfăcut): Așa, copii: Dumnezeu nu este!

Intervine profesorul: Domnule inspector, vă rog să-mi dați voie să continui lecția dumneavoastră.

Inspectorul (radios): Sigur că da!

Profesorul: Copii, voi puteți să puneți mâna pe domnul inspector?

Copiii: Da, putem!

Profesorul: Domnul inspector este?

Copiii: Da, este!

Profesorul: Copii, dar mintea domnului inspector o vedeți? Puteți să puneți mâna pe ea?

Copiii: nu!

Profesorul: Este?

Copiii: Nu este!

Profesorul: Așa copii, mintea domnului inspector nu o puteți vedea, fiindcă nu este. Domnul inspector nu are minte!” Isprava lui Grigore Zamfiroiu era povestită în tot Bucureștiul.

După 5 ani de închisoare (1949-1954), profesorul Grigore Zamfiroiu va fi în 1959 rearestat și cuprins într-un lot cu Radu Gyr și condamnat la moarte. E închisă totodată soția și cei doi copii de peste 14 ani, un băiat și o fată.Comuniștii din motive de ”umanism socialist” îl va lăsa acasă pe cel de al treilea copil ce nu împlinise 14 ani. Grigore Zamfiroiu stă câteva luni în celula condamnaților la moarte de la Jilava, apoi i se va comuta condamnarea în 25 ani muncă silnică și va fi eliberat abia în 1964, odată cu decretul.

Părintele Liviu Brânzaș care l-a cunoscut pe Zamfiroiu a lăsat o descriere plastică: ”Profesorul Zamfiroiu (mai târziu, Părintele Grigore) este preocupat în permanenţă de problemele spirituale şi religioase. A suferit şi el mult în viaţă: prizonierat, închisoare, prigoniri… Compune poezii. Are un minunat “Marş al închisorilor”, pe care l-am învăţat pe când eram la mină, de la cei care veniseră de la Canal. Şi melodia este la înălţimea versurilor. Refrenul este ca o previziune pentru misiunea noastră în România de mâine:

“Se întorc din hăul închisorii
Bărbaţii albi, cărunţi feciorii,
Năvala vieţii sfinte vine
Din temniţi, lagăre şi mine.”

(Liviu Brânzaș, Raza din catacombă. Jurnal din închisoare, Editura Scara, București, 2001, pp. 295-296). De altfel poezia ”Marșul închisorilor” este una dintre cele mai frumoase poeme compuse în universul carcerial. ”Rectitudinea cu care a trecut prin experimentul de la Piteşti i-a conferit poziţia morală de pe care, ulterior, în lagărul Peninsula de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, alături de Grigore Zamfiroiu, părintele Adrian Făgeţeanu, Mihai Florea şi alţii, va desfăşura o concentrată acţiune de recuperare sufletească a deţinuţilor politici reeducaţi la Piteşti” spunea un fost coleg de celulă, Constantin Iulian într-un interviu din 2012. Grigore Zamfiroiu nu s-a temut să-i înfrunte, condamnat la moarte fiind pe autorii imorali ai reeducării comuniste de la Aiud. Printre cei ce s-au ocupat de acest sistem de dezumanizare a deţinuţilor politici la Aiud au fost: col. Crăciun Gheorghe, col. Iacob Dezideriu, Chirilă, Iordache Lulu, col. Nodeţ, plut. Răduleseu, Valeanu, Lazăr Gheorghe, Teleki, Suărăşan. lt, Ciumacenco Ion (din Mamaia sat), lt.maj.Blajut V, Mihai (din com. Zapodia), Lungu Gheorghe, Arcuş Ion, Sturza, Popa Ion (aceasta era echipa din Aiud.) Grigore Zamfiroiu a părăsit în 1964 temnița comunistă cu sufletul alb ca un crin. A fost un neînfrânt. Sistemul comunist nu a putut să-i întineze onoarea și demnitatea. Lupta lui împotriva regimului a devenit o paradigmă spirituală a încleștării între bine și rău, a victoriei omului prin credință împotriva păcatului. Poetul a avut o viziune teandrică asupra încercărilor sale și ale poporului român. Grigore Zamfiroiu a fost un învingător care a reușit cu armele credinței să zdrobească capul șarpelui comunist. A ieșit pe poarta pușcăriei mai liber decât a intrat fredonând un vers din marșul său: ”Bărbații albi/cărunți feciorii”.

Ionuț Țene