În luna iulie a anului 2000 am avut privilegiul să-l cunosc personal pe Pr. Dumitru Bălașa, numit ”Patriarhul de la Drăgășani”. La vrema respectivă îl cunoșteam doar ca istoric, specialist în istoria și religia dacilor, fiind un fervent susținător al originii traco-getice a trunchiului principal etnic al poporului român. Preotul Dumitru Bălașa susținea în scrierile sale că dacii erau monoteiști, iar religia zalmoxiană a prefigurat creștinismul pe tărâmul carpato-danubiano-pontic. Credința în Zalmoxis era un creștinism a priori la daci. Așa că în vara lui 2000 a fost o mare emoție pentru mine să-l întâlnesc în comuna Sutești, unde era preot, ca să-i ofer o diplomă de recunoaștere din partea municipalității clujene. Prin forța sa fizică și morală, cu barba sa lăsată lungă până la piept și ochii pătrunzători, Pr. Dumitru Bălașa părea un ierarh din primele veacuri creștine ale daco-romanilor. Am plecat din Sutești pe șoseaua ce fierbea în caniculă, străjuită de pomii de cireși cu fructele în pârg, ca de la întâlnirea cu un episcop din primele secole ale creștinismului pe meleagurile noastre. Mai târziu am aflat că Pr. Dumitru Bălașa a fost și un mărturisitor și apărător al dreptei credințe din temnițele comuniste. Și în închisoarea comunistă Pr. Dumitru Bălașa nu a cedat torturilor și ispitelor reeducării de la Aiud. A rămas vertical și ferm în susținerea credinței în Dumnezeu. A fost printre cei 200 de neînfrânți și nebiruiți de malaxorul terorii regimului comunist. A ales viața întru Adevăr, decât să accepte minciuna propagandei bolșevice. Ca și ceilalți neînfrânți de la Aiud, Pr. Dumitru Bălașa a ales viața veșnică, nu pe cea trecătoare plină de compromisuri și promisiuni mincinoase ale securiștilor. Puțină lume înțelege astăzi că regimul reeducării violente sau pașnice impuse de gulagul comunist era de fapt o luptă a răului împotriva binelui, a întunericului contra luminii și a ateismului spre distrugerea comunismului.

Pr. Dumitru Bălașa în ciuda bătăilor și a claustrării în zarcă nu s-a lepădat de Dumnezeu și de poporul său. ”La Aiud am ajuns în 1961 toamna. La început ne-au băgat la un salon, la grămadă. Dormeam pe jos, ca animalele, fără pat, fără nimic. La urmă ne-au repartizat la celule, unde eram în patru paturi, aşa, puse unul peste altul. Şi noi ne organizaserăm acolo, ţineam conferinţe, în cadrul celulelor, în saloane. Apoi pe noi ne-au izolat. Pe mine, pe părintele Dumitru Stăniloae – am stat cu el, dar am stat puţin – , Valeriu Anania. Dar ne-au ţinut puţin şi ne-au despărţit că au zis: “Ăştia sunt capii!”, că noi vorbeam, mai ţineam câte o conferinţă, povesteam şi ne turnau, tot dintre noi. Ascultau însă şi ei la uşă acolo, aveau aparate… La urmă m-au izolat. M-au băgat într-o cameră de unul singur. Aveam alături acolo unul care înnebunise din bătaie. Am stat la celular. Ca animalele. Apă, cu socoteală; de mâncare: sfeclă furajeră, şi cu arpacaş. Arpacaşul era ceva!… Îl dădeau seara”. Cu tot acest regim cumplit de exterminare, Pr. Dumitru Bălașa nu a renunțat la demnitate și credință. ”M-au luat în 1964 să dau declaraţie că nu cred în Dumnezeu. Cum să dau eu declaraţie când în brigada de 2600 de oameni făceam liturghie în închisoare, cu risc, şi mă duseseră de atâtea ori… (la bătaie)? A venit o hârtie că dacă vrem să ne dea drumul acasă să declarăm că nu credem în Dumnezeu. Au zis dar că fiecare trebuia să declare în scris aşa: “Subsemnatul cutărăscu, fiul lui cutare din cutare şi nu ştiu ce, declar că n-am crezut niciodată în Dumnezeu, că am minţit…”. Aşa era textul, dar tu trebuia să îl scrii cu mâna, să rămână în arhivă un asemenea document. Era de la Işalniţa comandantul nostru (maiorul) care ne teroriza. M-a bătut vreo săptămână şi ceva; doctorul Puşcaşu mi-a zis: “Dă, părinte, declaraţie, că ştim noi de ce-ai dat, că te omoară ăştia”. Şi atunci, nu mă laud, a fost un har de la Dumnezeu, i-am spus: “Domnul doctor, nu voi da nici o declaraţie”, dar până la urmă i-am spus că mă gândeam să zic că declar, dar de fapt să le ţin o predică, că ne adunau acolo pe toţi! Ziceau că vor să facem declaraţia asta ca să ne redea societăţii, reeducaţi, adică depărtaţi de Dumnezeu. Să declarăm că ne-am depărtat de Dumnezeu, ca să putem să zidim mai departe acest monstru al comunismului. Şi m-am dus cu o filă de caiet la maior. Zice: “Bine că te-ai lămurit”. I-am spus că întâi declar în faţa tuturor şi apoi scriu, că trebuia să şi scrii, ca să se găsească declaraţia acum în arhivele securităţii, o declaraţie semnată de mine, cum că eu, părintele Bălaşa, declar că nu cred în Dumnezeu. Ce-ar fi fost? Mai bine să se fi scufundat pământul sub mine! Şi i-au adunat pe toţi. El sta la vreo 40 de metri cu patru securişti în curte, (la Balta Brăilei, unde am fost – că ne-au scos de la Aiud) şi a venit microfonul ca să vorbesc să audă toţi, şi atunci am început cu “Dragi tovarăşi” dar le-am spus: “De opt zile mă chinuiesc să mă leapăd de Dumnezeu, să declar că nu cred în Dumnezeu. Dumneavoastră aţi dat…” (că dăduseră unii dintre ei declaraţie, că nu au putut să îndure şi nu aveau nimic de pierdut). Le-am ţinut atunci cea mai frumoasă predică pe care am ţinut-o în viaţa mea şi mă aşteptam ca după aceea să vină să mă împuşte, că am zis că, dacă vine un glonţ în cap, mor mai repede decât atunci când ar fi să-mi dau sfârşitul pe un pat în mod normal. Şi norocul a fost că nu mi-a oprit curentul de la microfon. Când am terminat le-am spus că acum or să mă omoare şi să spună şi la mine acasă că am murit cu credinţă în Dumnezeu şi nu m-am lepădat. Am îngenuncheat, am lăsat microfonul jos, am luat două pietre şi am cântat “Tatăl nostru” în genunchi. Nu aveam glas că eram nemâncaţi, vai de capul nostru. Au îngenuncheat 2600 de oameni şi în bătaia pietrelor s-a cântat un “Tatăl nostru” în Balta Brăilei (microfonul încă funcţiona). Încă se vedeau securiştii ăştia patru acolo şi cu comandantul de la Işalniţa.

O altă mărturie despre credința de neclintit a Pr. Dumitru Bălașa în ultimul an de pușcărie e revelatoare pentru caracterul său de fier. Ioniță Apostolache ne-a lăsat o zguduitoare mărturie într-un articol publicat în Ziarul Lumina: ”În anul 1964, atunci când foarte mulţi dintre deţinuţii de la Piteşti urma să fie eliberaţi, un oarecare Crăciun, comandantul penitenciarului, l-a chemat pe părintele Bălaşa şi i-a spus că în ziua eliberării o să vorbească înaintea deţinuţilor pentru a le spune că el nu mai crede în Dumnezeu şi că a fost total „reeducat“. În ziua respectivă erau adunaţi în curtea puşcăriei peste o mie de oameni care aşteptau lumina libertăţii. Ajuns în faţa microfonului, părintele a zis cu voce tare: „Să-i mulţumim lui Dumnezeu, fraţilor, că am scăpat cu viaţă!“ şi a început să cânte „Tatăl nostru“. Toată lumea a căzut în genunchi şi au cântat până la capăt împreună cu el Rugăciunea Domnească. După această întâmplare, părintele a fost bătut crunt şi i s-a promis că nu va mai ieşi de acolo cu viaţă. Cu toate acestea, Dumnezeu nu l-a lăsat nici de această dată singur. Povestea părintelui a fost imediat dusă de episcopii catolici şi greco-catolici care au asistat la acest episod până la porţile Vaticanului. Toate radiourile mari ale Europei (Radio Vatican sau Europa Liberă) vorbeau de curajul nebun al preotului ortodox care îi sfidase pe torţionarii comunişti chiar pe terenul lor”. Pr. Dumitru Bălașa a ieșit din pușcărie cu sufletul liber și împăcat că nu a acceptat niciun compromis cu regimul comunist. A stat drept ca Iov în fața furtunii destinului. Pentru ”meritele” sale contra regimului comunist a primit să fie preot la cea mai săracă parohie din Vâlcea.

Ionuț Țene