Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România anunţă cu tristeţe încetarea din viaţă a scriitorului Iuliu Pârvu.

Odihnească-se în pace!

Iuliu Pârvu (12 septembrie 1940, comuna Gârbău,  jud. Cluj – 4 martie 2018, Cluj-Napoca=. Absolvent al Liceului George Bariţiu şi al Facultăţii de Filologie, UBB, Cluj (1965). Critic şi istoric literar, profesor de limba şi literatura română. Debut absolut: Steaua, 1982 / nr 1 (ianuarie), critică literară.

Distincţii : Premiul anului 2003 pentru Învăţământ Preuniversitar, acordat de Prefectura Judeţului Cluj şi Consiliul Judeţean Cluj, însoţit de Diploma de Onoare, din partea Prefecturii – „Pentru întreaga activitate dedicată promovării celor mai înalte standarde de profesionalism în învăţământul clujean.”
2005 – Titlul Cetăţean de Onoareal localităţii Gârbău

2006 – Diplomă de Excelenţă, acordată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.

Volume: 1998 – Bariţiştii – Zări întrerupte(Antologie de scriitori clujeni) ; 2002 – Studii şi cronici literare ; 2002– Lucian Blaga – Poezii esenţiale; 2005 – Jurnalul stărilor lirice; 2007- Jurnalul stărilor reflexive( cugetări) ;2007- Gârbău – Un tezaur de istorie românească (monografie); 2008 – Jurnalul stărilor narative (proză scurtă); 2010 – Jurnalul stărilor de călătorie I (proză de călătorie) ; 2010 – Aşadar(cugetări) ; 2011 – Aicea, printre ardeleni ( critică literară); 2012 – Din cântările unui om de rând ; 2013 – Jurnalul stărilor de călătorie II ;2014 – Trei ani din viaţa de zi cu zi a unui bărbat ca lumea ( roman mozaic ); 2015 – Galaxia aforismelor ; 2016 – Cu aleasă consideraţie (critică literară).

***

„În 2000, am primit o invitaţie de a participa la o lansare de carte : elevii unei clase a IX-a scriseseră, surprinzător de bine, un volum de proză scurtă, prilej cu care i-am rugat să-mi răspundă la câteva întrebări. Întrebările se refereau la experienţa scrierii, aşa cum au trăit-o ei, şi la modul în care scrisul le-a modificat relaţia cu literatura. Răspunsurile m-au surprins prin argumentele cu care justificau importanţa de „a se aşeza”, spuneau ei, „de cealaltă parte a cărţii”; un tip de aşezare ce le-a permis să se uite mai limpede şi mai admirativ la literatură”.(Alina Pamfil).
„Dovedind ataşamentul dascălului de excepţie faţă de crezul său didactic, profesorul Iuliu Pârvu adaugă şirului de frumoase iniţiative şi reuşite repurtate de-a lungul unei îndelungate cariere pe acela al publicării unei insolite culegeri de eseuri aparţinând elevilor Colegiului Naţional „Emil Racoviţă” din Cluj-Napoca. Din modestie, dascălul ar fi tentat să spună că performanţa revine exclusiv elevilor săi. Desigur, perspicacitatea, scrisul inspirat, coroborate cu impresionantul bagaj de cunoştinţe (…) sunt onorante cărţi de vizită pentru fiecare din aceste personalităţi în formare. Dar fără munca profesorului , fără îndrumarea, provocarea şi exigenţa lui, ar fi rămas , probabil, modeste încercări de abordare a unui nou şi complex procedeu de verificarea cunoştinţelor: eseul.” (Adrian Ţion).

Jurnalul stărilor narative (Ed. Limes) şi se compune din notaţii răzleţe, organizate sub forma unui „jurnal” de stări, trăiri şi nuclee narative, alcătuind caleidoscopic o lume în mişcare, cu un dinamism cinematografic accentuat. Camera sa de luat vederi se mută alternativ din mediul rural în cel urban şi de aici într-o călătorie în ţările nordice. El reînvie fără să vrea o specie demult apusă, specia „fiziologiilor literare”, oferindu-ne „portretul” unor personaje, surprinse fugar, în tuşe „realiste”, de „copii de pe natură”, cu un cumul de îngroşări, de multe ori critice sau caricaturale. […] Acest tip de inter-textualitate hibridă, à la Horia Mircea Simionescu, nu are însă în cazul „prozei” sale natura de a creşte calitatea textului, ci, dimpotrivă, de a o trage înapoi. Poate că viitoarele sale „naraţii”, scăpate de sub tirania dogmelor unei retorici prea studiate, să ne spună mult mai mult şi mai convingător, deoarece multe dintre ele au rămas la stadiul de anticipări, de simple eboşe pentru scrieri viitoare, vădind o anume urgenţă a transpunerii, o anume grabă a improvizaţiei şi a destăinuirii, un anume efort de comunicare şi de eliberare, resimţit nu ca un efect prozodic, ci ca o formă de încătuşare stilistică. (Mircea Popa)