SCRISOAREA PASTORALĂ a PS Florentin CRIHĂLMEANU, Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.

Florentin, prin harul şi mila Atotputernicului Dumnezeu, prin grația Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiților credincioși greco-catolici, precum şi tuturor credincioșilor creștini, arhierească binecuvântare şi creștineasca salutare: «HRISTOS A ÎNVIAT!»
„Învierea lui Hristos văzând să ne închinăm Sfântului Domn, lui Isus unuia celui fără de păcat!” (Utrenia Duminicilor și a Orelor din Săptămâna luminată).

Iubiți credincioși,

Să-L lăudăm și să-L preamărim pe Dumnezeu în luminata zi a Sărbătorii Învierii Domnului nostru Isus Hristos din morți, căci prin suferința și moartea Sa ne-a dobândit darul Vieții.
În aceste zile rostim cu evlavie: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o preamărim…”, pentru că, nu ne putem bucura cu adevărat de mărita sărbătoare a Învierii Domnului, dacă nu ne oprim mai întâi un moment să medităm în fața Crucii Sale. Să ne închinăm cu venerație suferinței și morții răscumpărătoare prin care Dumnezeu ne-a dobândit mântuirea.
Privind spre Cruce și contemplând chipul Celui răstignit, ne vin în gând o serie de întrebări: Oare Dumnezeu a creat răul, suferința și moartea? De ce, uneori, Dumnezeu permite ca tocmai cei nevinovați să fie asupriți și persecutați? Cum ar putea răul suferinței și al morții să devină izvor de bine și de viață? Unde este Dumnezeu în fața atâtor situații dureroase din lume?

Vom încerca în continuare să oferim un răspuns acestor întrebări la lumina misterului morții și Învierii lui Hristos.
Anul omagial dedicat Cardinalului Iuliu Hossu ne oferă și ocazia de a ne reaminti câteva dintre cuvintele de suflet ale celui care a gustat „paharul” suferinței pentru credința în Hristos, rămânând neclintit în mărturisirea unității cu urmașul Sfântului Petru în tronul apostolic al Romei.

1. OARE DUMNEZEU A CREAT RĂUL, SUFERINȚA ȘI MOARTEA?

„Din pomul cunoașterii binelui și a răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, negreșit vei muri” (cf. Gn 2,17)
Să deschidem cartea Genezei și să recitim istoria creației „tuturor celor văzute și nevăzute”. La sfârșitul zilei a șasea, încheind „lucrarea” creației, Dumnezeu privește spre toate cele făcute și le consideră foarte bune (cf. Gn 1,31). Nu găsim vreun moment în care Dumnezeu să fi creat răul, sau suferința sau moartea. Dimpotrivă, în Grădina Paradisului totul este în armonia binelui, a frumosului, adevărului și a bunei înțelegeri.
Ne întrebăm atunci: cum apare răul în mijlocul unei creații perfecte?

Putem vorbi de trei rădăcini ale răului, suferinței și morții. În primul rând, să ne amintim de căderea îngerilor, acea alegere liberă și definitivă pe care au făcut-o o parte din ființele angelice supranaturale, în frunte cu Lucifer, de a nu mai sluji lui Dumnezeu. Opunându-se lui Dumnezeu, Binele Suprem, aceste ființe devin principiul forței răului, care va încerca să se opună lui Dumnezeu și, pe orice cale, să îndepărteze celelalte ființe de Creatorul lor. Astfel, în lumea creată pătrunde răul, dar și ispita ce atrage spre rău.
Păcatul primilor oameni în Grădina Edenului reprezintă a doua rădăcină a răului, suferinței și morții. Ne amintim cum omul a fost așezat în Grădina Edenului pentru a continua lucrarea lui Dumnezeu și a o păzi. Acolo, Adam primea o singură poruncă, prin care Dumnezeu îi cerea să nu guste din rodul pomului cunoașterii binelui și a răului, deoarece în ziua în care ar face aceasta, negreșit va muri (cf. Gn 2,17). Este întâia oară când în Sfânta Scriptură apare cuvântul „moarte”.

În continuare, ne amintim cum Eva cedează ispitei răului și nesocotind porunca divină, gustă din rodul pomului cunoașterii binelui și a răului și îi dă și lui Adam. Dumnezeu descoperă păcatul lor și, ca pedeapsă, blestemă forța răului și prevestește victoria binelui (cf. Gn 3,15). Citim apoi pentru întâia oară despre necazurile și durerile pe care femeia le va avea de îndurat, precum și despre osteneala și dificultățile muncii bărbatului. Tot atunci, Dumnezeu pronunță și pedeapsa „reîntoarcerii lui Adam în pământul din care a fost luat” (cf. Gn 3,19).
Iată, așadar, cum suferința omului pe pământ și moartea pătrund în neamul omenesc și în lume ca urmare a ispitei răului și a păcatului omului.

De fapt, păcatul, este o alegere greșită, un act de neîncredere în Dumnezeu, o dorință de afirmare a propriei voințe, prin care persoana urmează, în mod liber, forța răului. Păcatul primilor oameni, Adam și Eva, are drept consecință înclinarea spre rău și spre moarte a întregului neam omenesc.

Urmând firul cărții Genezei, citim că răul se înmulțește atât de mult în neamul omenesc, încât Dumnezeu Creatorul, văzând că dorințele și gândurile oamenilor sunt zilnic îndreptate spre rău, ajunge să regrete că l-a creat pe om (cf. Gn 6, 5-6). Astfel, Dumnezeu trimite o pedeapsă asupra oamenilor păcătoși. Este pedeapsa apelor potopului, consecință a creșterii răutății și a păcatelor oamenilor pe pământ.

Așadar, suntem în fața celei de a treia rădăcini a răului, și anume, păcatele semenilor noștri de la începutul lumii și până în zilele noastre. Începând de la uciderea lui Abel, cel nevinovat, venind la perioada persecuțiilor îndurate de creștinii primelor secole și, mai apoi, în timpurile regimurilor totalitare și până în zilele noastre, când vedem flagelul războiului, al terorismului, al avortului, al traficului de oameni, al prostituției și al atâtor alte forme prin care răul pătrunde în lume prin păcatul oamenilor și distruge viața.

Ca urmare, putem afirma că Dumnezeu nu este originea răului, a suferinței și a morții. Toate aceste aspecte apar în creație, ca urmare a libertății cu care Dumnezeu a înzestrat ființele create de El, libertatea îngerilor, libertatea primilor oameni și libertatea omului până în zilele noastre.

Libertatea presupune o alegere între bine și rău. Cel care alege binele se îndreaptă spre bine și, evident, cel care alege răul se îndreaptă spre rău. Ispita spre rău și înclinarea spre rău sunt cele care îndreaptă voința spre a face răul și conduc la îndepărtarea de Dumnezeu și de Cuvântul Său.
Alegerea pe care o face persoana umană este liberă dar, deopotrivă, și responsabilă în fața lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este mult milostiv, dar este și drept, răsplătește binele și pedepsește răul. De aceea, omul este liber să aleagă binele la lumina Voinței lui Dumnezeu și a credinței în Dumnezeu.
Îndemnul pe care vrednicul nostru arhipăstor Iuliu Hossu îl adresa credincioșilor la începutul persecuției împotriva Bisericii era tocmai acesta, să rămână tari și perseverenți în credința lor, în lupta cu răul: „Stați neclintiți de nimeni și de nimic, alipiți de Sfânta Biserică cârmuită de Domnul din Cer și aici tot de Domnul, prin Petru, temelia așezată, nebiruită încă de porțile iadului de atunci și de urmașii lui de azi și de totdeauna. (…) Țineți cu tărie la Una, Sfântă, Catolică și Apostolică Biserică din care suntem fericiți de a face parte” (cf. Memorii, p. 75).
Din cele, spuse înțelegem că Dumnezeu nu poate fi nicidecum origine a răului, a suferinței și a morții, nici direct și nici indirect. Răul există în lume datorită celor trei rădăcini primare amintite: ființele angelice care s-au opus binelui, păcatul primilor oameni și păcatele oamenilor. Persoana umană a fost creată liberă, dar și responsabilă de actele sale. Alegerea liberă poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. Făcând alegeri la lumina Voinței divine putem contribui la creșterea binelui pe pământ.
Cum reacționez în fața răului?

Care sunt criteriile pe baza cărora fac alegerile în viața mea?
Care sunt alegerile la care cred că aș mai avea de lucrat pe plan spiritual?

2. DE CE PERMITE DUMNEZEU SUFERINȚA CELUI NEVINOVAT?

„Părintele meu, dacă nu este cu putință să treacă acest pahar, facă-se voia Ta!” (Mt 26,42).

Am văzut că Dumnezeu răsplătește binele și pedepsește răul. Ne întrebăm atunci: de ce există situații în care Dumnezeul cel bun, milostiv și drept, permite suferința celui nevinovat și chiar a celui care Îl slujește cu fidelitate și încredere?
Citind cartea lui Iov aflăm despre un om neprihănit și drept, temător de Dumnezeu și care se ferea de orice rău (cf. Iov 1,1). Dumnezeu permite ca Iov, într-o singură zi, să primească vestea pierderii bunurilor sale și a morții fiilor și fiicelor sale. În fața răului și a morții, Iov rămâne perseverent în credință și spune: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (cf. Iov 1,21). Atunci, Dumnezeu permite răului să se atingă de trupul dreptului Iov. El rămâne supus voinței divine, răspunzând femeii sale care îl îndemna să se lepede de Dumnezeu: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele?” (cf. Iov 2,10). Astfel, el afirmă disponibilitatea de a primi în viața lui ceea ce voința divină permite. Când prietenii săi încearcă să-i găsească vreo vină sau vreun păcat pentru a motiva pedeapsa lui Dumnezeu, Iov își reafirmă cu tărie nevinovăția: „în mâinile mele nu este nicio silnicie și rugăciunea mea este curată” (cf. Iov 16,17).
Dreptul își plânge suferința sa trupească greu de îndurat, rămâne perseverent în credință, dar se întreabă care este sensul suferinței sale? Aceeași întrebare ar dori să I-o poată pune chiar și lui Dumnezeu (cf. Iov 16,2). În ultimele capitole ale cărții, Dumnezeu se arată lui Iov și îl cheamă la judecată: „Poți cu adevărat să găsești cusur judecății Mele? Mă vei osândi tu pe Mine ca să îți faci dreptate?” (cf. Iov 40,8). Dumnezeu începe să-i pună întrebări asupra misterelor creației pe care le descoperă ochilor sufletului său. În fața misterelor divine revelate, Iov își recunoaște nimicnicia și înțelege că și suferința este un mister de necuprins: „Cu adevărat am vorbit fără să înțeleg despre lucruri prea minunate pentru mine și nu știam” (cf. Iov 42,3). În continuare, Dumnezeu primește căința lui Iov și îl răsplătește cu binecuvântarea Sa, astfel încât va trăi încă 140 de ani, iar la sfârșitul vieții sale, el va fi mai bogat decât a fost mai înainte și va avea o familie numeroasă.
Iov devine, astfel, prototipul dreptului care în suferințele sale rămâne perseverent în credință și nu păcătuiește împotriva lui Dumnezeu, chiar dacă nu poate da un sens suferinței sale. El va accepta cu credință că suferința rămâne un mister al voinței divine.
Un alt exemplu al suferințelor celui nevinovat îl găsim în profețiile lui Isaia. Dumnezeu vorbește despre slujitorul Său care „ nu săvârșise nicio nedreptate şi nicio înșelăciune nu fusese în gura lui” (cf. Is 53,9), dar, care este înfățișat în continuare ca un om desfigurat, fără frumusețe, disprețuit și umilit, „un om al durerilor și cunoscător al suferinței” (cf. Is 53,2-3).

După logica umană, ceilalți îl consideră pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele și nelegiuirile sale, pentru răul făcut. De fapt, nu este așa. Isaia descoperă planul lui Dumnezeu cu acest slujitor al Său. „El a luat asupra sa durerile și suferințe noastre. El este pedepsit pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre”, spune Isaia (cf. Is 53,5).
Ca urmare, înțelegem că este un om nevinovat, care s-a pus în slujba Domnului și a acceptat ca el să primească pedeapsa ce se cuvenea celor vinovați. Cum se poate ca un om să fie pedepsit pentru păcatele altora? Nu este aceasta o nedreptate?
În continuare, Isaia revelează misterul suferinței celui nevinovat: „acela a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile lui noi toți ne-am vindecat” (cf. Is 53,5). Acesta era, de fapt, planul providenței divine: „a fost voia Domnului să-l zdrobească prin suferință” (cf. Is 53,10).
Dar oare poate Dumnezeu să dorească răul slujitorului Său? Cu siguranță, nu. Căci Dumnezeu nu este izvorul răului. Dumnezeu, însă, poate permite un rău mare cu scopul împlinirii viitoare a unui bine și mai mare. Altfel spus, Dumnezeu va învinge răul cu un bine definitiv. De aceea Isaia continuă spunând: „acela va vedea rodul ostenelilor sale și de mulțumire se va sătura” (cf. Is 53,11).
Citind în această lumină profețiile lui Isaia, descoperim un sens nebănuit al suferinței celui nevinovat, și anume, suferința oferită pentru ispășirea păcatelor celorlalți, numită suferința răscumpărătoare.

Cum poate cineva să accepte, cu voință deplină, pedeapsa pentru păcatele altora?

„Întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu față de noi, că pe Fiul Său, Cel Unul născut, L-a trimis Dumnezeu în lume ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre”, scrie Sfântul apostol Ioan oferind argumentul iubirii (cf. 1Io 4,9-10). Această iubire a Tatălui este și iubirea Fiului, conștient de misiunea Sa, pentru că, așa cum spunea El însuși apostolilor: „Fiul Omului a venit să slujească și să își dea viața răscumpărare pentru mulți” (cf. Mc 10,45).
Isus merge conștient spre patima și moartea Sa, prevestind chiar și apostolilor ceea ce urma să se întâmple. Ca om, însă, Isus trăiește o profundă luptă spirituală în ceasul acceptării suferinței nedrepte. În grădina Ghetsimani, se dezvăluie lupta interioară dintre voința omului înfricoșat în fața morții și voința divină, care îi rânduise deja suferința și moartea răscumpărătoare. Isus cunoaște voința Tatălui, dar se roagă, dacă este cu putință, să treacă de la El „paharul” pătimirii și al morții. Iar suferința Lui este atât de intensă, încât sudoarea I se transformă în picuri de sânge (cf. Lc 22,44). Isus repetă rugăciunea Sa, înțelege și acceptă că aceasta este voința Tatălui: „Părintele Meu, dacă nu este cu putință să treacă acest pahar, ca să nu îl beau, facă-se voia Ta!” (cf. Mt 26,42).
Astfel, asumându-Și voința Tatălui, Isus conferă suferinței Sale un sens și apoi, Se abandonează în „mâinile” Tatălui. Din acest moment, El urmează planul divin și primește fără împotrivire toate suferințele la care este supus, iar pe aceia prin care se înfăptuiește pătimirea și răstignirea Sa, îi privește ca „instrumente” ale acestui plan, vrednici de iertare, pentru că „nu știu ce fac”.
Batjocorit și biciuit, cu trupul zdrobit de suferințe și chinuri, Isus Își păstrează pacea în suflet și, de la înălțimea Crucii, El oferă iertare celor care Îl torturau și Îl batjocoreau, promite Raiul tâlharului convertit și i-o încredințează apostolului iubit pe mama Sa, Maria.
Suferința Lui, în timpul pătimirilor, nu este doar la nivel fizic. El percepe răul păcatelor lumii, în toate formele sale, asupra Sa, chiar dacă are conștiința deplină a nevinovăției Sale. Suferința Sa pe Cruce ajunge la o intensitate maximă, atunci când Isus se simte părăsit chiar și de Tatăl Său. Răul cel mai mare pe care păcatul îl produce asupra ființei umane este separarea de Dumnezeu: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?” (cf. Mt 27,46).

Ultimele cuvinte de pe Cruce, sunt un act de abandon total, o încredințare a Spiritului Său în mâinile Tatălui, ca semn al ascultării împlinite până la moarte.
Oare totul se încheie cu triumful răului, cu moartea slujitorului drept și nevinovat? Nicidecum. Isaia descoperă în continuare misterul planului divin cu privire la suferința nedreaptă și fără sens a celui nevinovat, spunând: „pentru că și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, își va prelungi viața și lucrul Domnului în mâna lui se va desăvârși” (cf. Is 53,10).
Dumnezeu promite slujitorului Său că va primi partea sa de răsplătire, pentru că a purtat „fărădelegile multora și pentru cei păcătoși și-a dat viața” (cf. Is 53,12).

Prin suferința și moartea Sa răscumpărătoare, Hristos coboară la rădăcinile răului, păcatului și morții, învingându-le prin puterea iubirii și oferind tuturor binele, bucuria, și viața. Astfel, prin asumarea voinței Tatălui, Isus vindecă neascultarea dintru începuturi a ființelor care s-au separat de Dumnezeu, tocmai pentru că nu au dorit să Îi slujească Lui.
Primind suferințele biciuirii, batjocurii și răstignirii, Isus ispășește răul și suferința provenite din păcatele oamenilor. Prin moartea și Învierea Sa, Hristos învinge puterea morții și deschide oamenilor poarta vieții.
Sfântul apostol Petru invită la perseverență în încercări pentru a împlini voința lui Dumnezeu, oferind modelul suferinței lui Hristos: „pentru că și Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu” (cf. 1Pt, 3,18).

În caietele memoriilor sale, episcopul Iuliu Hossu descrie cum, aflându-se în detenție la Sighet, în timpul unei percheziții , a fost lovit de două ori cu putere peste față, dar a îndurat această suferință liniștit, alăturând-o patimilor Domnului: „Mărturisesc că n-am avut nici-o supărare, spun mai mult, m-am bucurat (…), m-am cugetat la tot ce ai pătimit Tu pentru noi păcătoșii, m-am cugetat la palma primită. Mărire îndelung răbdării Tale, Doamne, mărire Ție!” (cf. Memorii, p. 336-337).

Adeseori, este greu să înțelegem și să acceptăm voința Domnului, care, pe moment, ni se pare crudă și nedreaptă. Dumnezeu însă, în planul Său, are întreaga perspectivă asupra mântuirii sufletelor, El fiind Cârmuitorul istoriei, care poate învinge răul printr-un bine necunoscut de om. Dacă răul a învins în aparență binele, prin păcatul mândriei și al invidiei strămoșilor Adam și Eva, Dumnezeu învinge răul prin iubirea Sa infinită, manifestată prin ascultarea, smerenia și supunerea, Fiului Său. În timp ce răul se impune prin violență stăpânitoare, binele învinge prin puterea iubirii suferitoare, slujitoare.

Ca urmare, se poate accepta suferința nedreaptă numai primind misterul Voinței divine și al suferinței răscumpărătoare a lui Hristos și, astfel, dăm un sens suferinței noastre.
Cum reacționez în fața nedreptăților care mi se fac?

Accept să fiu pedepsit pentru greșelile altora?

Atunci când îmi este greu să accept Voința lui Dumnezeu, ce fac?

3. SUFERINȚA ȘI MOARTEA POT DEVENI IZVOR DE VIAȚĂ?

„Adu degetul tău încoace și vezi mâinile mele, (…), nu fi necredincios, ci credincios” (Io 20,27).

Am văzut că Dumnezeu permite suferința și moartea celui nevinovat pentru că El, prin puterea iubirii, învinge răul suferinței și al morții prin binele bucuriei și al vieții.

Ne întrebăm: cum poate deveni răul suferinței și al morții un izvor de bucurie și viață?

În Evanghelia de la Ioan citim cum ucenicii, după moartea pe Cruce și așezarea în mormânt a lui Isus, se aflau împreună în casă, cu ușile zăvorâte, înfricoșați de ideea morții, rămasă puternic imprimată în memoria sufletelor lor. Erau întristați cu gândul la Acela pe care îl socotiseră „Unsul lui Dumnezeu”, „Eliberatorul”, „Cel drept și nevinovat”, dar pe care Îl văzuseră apoi legat, biciuit, batjocorit, răstignit și omorât pe nedrept.
Acum, Isus zăcea de două zile în mormânt, iar ei, uniți în întristare și înfricoșați, pierduseră sensul vieții și al misiunii lor. Spre seară, Isus apare în mijlocul lor spunându-le „Pace vouă!”. Domnul Își dorește ca ei să-L recunoască și, de aceea, le arată mâinile și coasta Sa, ca semne ale suferinței și morții prin răstignire, care, acum, nu mai au nicio putere asupra Lui. Rănile Sale aducătoare de moarte devin acum semnele biruinței asupra morții, semnele răului oamenilor se preschimbă în dovezi ale iubirii Sale față de oameni. Văzându-L, ucenicii rămân uimiți. Este într-adevăr Isus Cel răstignit, Cel mort pe Cruce și înmormântat, care, acum, stă în fața lor și le vorbește.
Paradoxal, semnele morții au devenit acum, pentru ei, semne ale Învierii. Bucuria umple sufletele lor și învinge frica și întristarea. Nu mai este Isus Cel răstignit, ci Hristos cel Înviat care prezent în mijlocul lor.

În continuare, așa cum Dumnezeu îl chemase la viață pe Adam suflând asupra lui „suflare de viață” (cf. Gn 2,7), la fel, acum, Hristos suflă asupra ucenicilor dăruindu-le Spiritul dătător de viață, care le conferă puterea de a dezlega suferința și moartea păcatelor.
Uniți în bucurie și în pace sufletească, apostolii doresc să-i împărtășească și lui Toma vestea bună a Învierii Domnului. Toma, însă, le răspunde ferm: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (cf. Io 20,25). Apostolul, cutremurat încă de imaginea morții lui Isus, dorea să se asigure că nu este altcineva, că nu este o vedenie, că în trupul Său, ce cu trei zile mai înainte fusese răstignit, au rămas rănile piroanelor și suliței sutașului, ca semne sigure ale morții Sale. El cere să vadă semnele morții pentru a putea crede în Învierea lui Hristos.
Isus se arată din nou apostolilor după opt zile, adresându-se lui Toma și chemându-l să atingă sigiliul rănilor Sale devenite, acum, din cauză a morții, izvor de viață. Toma, înmărmurit, va putea atinge rănile încă deschise, ca porți misterioase din care, acum, izvorăște credința. Atingându-se înfricoșat de sigiliul suferinței, devenit semn al Învierii, credința reînvie în sufletul lui. „Domnul meu și Dumnezeul meu” (cf. Io 20,28), exclamă el, proclamând, astfel, regalitatea Celui mort și Înviat, dar și divinitatea Stăpânului vieții și al morții. Îl numește „Domnul meu” pentru că acceptă să rămână supus Lui și „Dumnezeul meu” pentru că în El Îl regăsește pe Creatorul, Izvorul vieții și al credinței.

Isus îi va răspunde lui Toma îndemnându-l să rămână perseverent în credință, chiar dacă nu va avea întotdeauna confirmarea simțurilor sale.
Așadar, glorioasa Înviere a lui Hristos distruge cele trei rădăcini ale răului: răul spiritual, suferința și moartea păcatului originar, precum și păcatele oamenilor. În locul răului neascultării, ea sădește în suflete pacea și supunerea la voința lui Dumnezeu; în locul suferinței păcatelor, bucuria iertării; în locul violenței morții, iubirea dătătoare de viață. Acestea sunt și semnele vieții de credință, în ascultare față de Voința divină, în bucuria iertării primite și a iubirii lui Dumnezeu ca Izvor de Viață.
Credința este cea care motivează voința, iar voința orientează libertatea noastră spre alegerea binelui. Apare astfel limpede legătura între credință și viață. Acesta era crezul de viață pe care îl afirma în repetate rânduri eminentul arhiereu, mărturisitor al credinței, Iuliu Hossu: „credința noastră este viața noastră pentru toți, cu ajutorul Domnului, în toată viața noastră, între orice împrejurări și cu orice jertfă” (cf. Memorii, p. 135).
Bucuria speranței, izvorâtă din credință, a însoțit mereu pe calea crucii pe episcopii martiri și mărturisitori ai credinței: „Iubirea Domnului să o vedem în încercare, în suferință; să-i sărutăm dreapta Părintelui Preabun și vom vedea mărirea lui Dumnezeu (…) întru înălțarea sfintei noastre Biserici. Ea va învia din mormântul care i s-a pregătit cu grijă și piatra, lespedea grea, va fi răsturnată și învierea va străluci; nelegiuirea nu va rămâne biruitoare, minciuna se va destrăma, iar adevărul va străluci biruitor.” (cf. Memorii, p. 38-39).
Recitind evangheliile Învierii Domnului, înțelegem cum suferința și moartea Celui nevinovat se dovedesc a fi spre iertarea păcatelor și spre viață. Din marele rău al morții Fiului Său iubit, Dumnezeu face să izvorască iertarea răscumpărătoare și dătătoare de viață pentru toți oamenii.
A vorbi despre suferința dătătoare de viață poate părea lipsit de sens. Dar atunci când, prin credință, voința umană o acceptă cu deplină libertate și o alătură prin rugăciune suferinței răscumpărătoare a lui Hristos, aceasta poate deveni izvor de bine, de iertare și de viață.
Epistola către Evrei ne invită ca în suferințe să îndreptăm ochii spre Isus care „pentru bucuria pusă înainte-I a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (cf. Evr 12,2). Ca urmare, să nu disprețuim certarea Domnului și nici să nu ne descurajăm în încercări, căci „pe cine îl iubește Domnul îl ceartă și biciuiește pe tot fiul pe care îl primește” (cf. Evr 12,6). Chemarea noastră de a-L urma pe Hristos presupune lepădarea de păcate și purtarea Crucii pe urmele Lui, căci „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate să viețuim dreptății” (cf. 1Pt 2,24).
Pentru noi, oamenii, acceptarea suferinței nedrepte, cu încredere în Dumnezeu și alăturarea ei Crucii lui Hristos, va trezi în sufletele noastre bucuria credinței și a speranței de a fi părtași Învierii Lui, după cum afirmă Sfântul Pavel: „Eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, față de înălțimea cunoașterii lui Hristos Isus (…), să-L cunosc pe El și puterea Învierii Lui și să fiu primit părtaș la patimile Lui, (…) ca, doar, să pot ajunge la Învierea cea din morți” (cf. Fil 3,8-11).
Cum a învins Dumnezeu răul păcatului și al morții din lume?

Cum pot eu să înving în lupta spirituală cu răul și cu păcatul?
Este credința mea un far călăuzitor pentru viața mea?
De ce nu se poate elimina răul și suferința din lume?

Iubiți credincioși,
În fața răului, a suferinței, a nedreptății și a morții, care lovesc pe cei nevinovați, adeseori credința noastră este pusă la încercare și ne întrebăm: unde este Dumnezeul iubirii, al binelui și al milostivirii? Cu toate acestea, în astfel de situații, experiența apostolului Toma ne invită să descoperim adevăratul chip al Dumnezeului nostru, un Dumnezeu care a ales să mântuiască lumea prin suferință. Credința lui Toma, pusă la încercare de patima și moartea lui Isus, renaște mai puternică prin contactul cu rănile lui Hristos. Acele răni pe care Hristos nu le-a ascuns, ci le-a arătat și continuă să le arate prin necazurile, suferințele și rănile cu care se confruntă oamenii din lumea de astăzi. „Căci prin rănile Lui ați fost vindecați” (cf. 1Pt 2,24), scria Sfântul Petru primilor creștini, arătând cum acele răni, care pentru Toma fuseseră un obstacol în calea credinței, au devenit, prin întâlnirea cu Cel Înviat, dovezi ale victoriei iubirii asupra morții. Acest Dumnezeu, care ne-a iubit atât de mult, până la a lua asupra Sa rănile noastre și suferințele noastre, este cu adevărat vrednic de credința noastră (cf. Papa Benedict al XVI-lea).
Prin Învierea Sa din morți, Domnul nu a înlăturat răul suferinței și al morții din lume, dar le-a învins puterea din rădăcină, prin harul Său. Violenței răului i-a opus atotputernicia iubirii Sale, lăsându-ne nouă, cei porniți la drum pe urmele Sale, moștenirea unei iubiri care nu se mai teme de moarte: „Căci Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (cf. Io 3,16).
Să-I mulțumim cu bucurie Dumnezeului iubirii care a nimicit rădăcinile răului, prin suferința și moartea Sa răscumpărătoare, făcând ca de acum înainte suferința să rămână ca izvor de viață.

Iubiți credincioși,

Ne-am îndreptat privirea spre Crucea pe care Hristos Domnul a suferit și a murit, pentru a putea lăuda cu bucurie Sfânta Lui Înviere: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și-o preamărim!”
Rănile suferințelor lui Hristos rămân ca sigilii vii, din care acum izvorăște mântuirea noastră, victoria definitivă a binelui și a vieții asupra răului și morții păcatului.
Acesta trebuie să fie și motivul bucuriei, care să umple sufletele noastre și să ne dea puterea de a învia din mormântul necredinței la o viață nouă, hrănită de suferința răscumpărătoare și iubirea Lui nemărginită.

Iubiți credincioși,

Ne aflăm în anul comemorativ al Centenarului Unirii Transilvaniei cu România, precum și în Anul omagial dedicat memoriei arhipăstorului nostru de vrednică pomenire, Iuliu Hossu.
Amintindu-și de bucuria Unirii, Arhiereul nostru afirma că Biserica noastră a purtat lupta dreaptă de veacuri alături de Biserica soră, pentru unitatea neamului, a Ardealului cu Țara Mamă, și că „această unire binecuvântată de Domnul, pentru suferința de veacuri a părinților noștri și a neamului întreg, a fericit sufletele tuturor și am rostit cu toții: Amin.” (cf. Memorii, p. 132-133)
Ne propunem în acest an omagial să continuăm seria simpozioanelor și aparițiilor editoriale dedicate Cardinalului nostru Iuliu Hossu, precum și să binecuvântăm o statuie a Eminenței Sale în apropierea Catedralei „Schimbarea la față”, dar, cu voia Domnului, și în alte localități ale Eparhiei noastre. De asemenea, dorim ca, în luna noiembrie, să organizăm un moment comemorativ care să împreuneze aniversarea a 165 de ani de la întemeierea Eparhiei de Gherla cu evocarea unor momente din viața ultimului episcop de Gherla, Cardinalul mărturisitor Iuliu Hossu.
În acest an în care Biserica catolică va celebra Sinodul dedicat tinerilor, Pontiful Roman ne invită să ne reamintim că prin Învierea lui Hristos, forța iubirii divine transformă suferința în victoria Mântuitorului şi a noastră, cu speranța că într-o zi vom contempla împreună, pentru totdeauna, veșnicul Izvor al vieții şi al iubirii, din Preasfânta Treime (cf. Papa Francisc).
Vă dorim tuturor Sărbători luminate și binecuvântate, în bucuria lui Hristos Înviat în sufletele noastre!

HRISTOS A ÎNVIAT!
† FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, de la reședința episcopală, la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, din Anul Domnului 2018, la 317 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, la 164 de ani de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla, în al șaselea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, în al 22-lea an al episcopatului nostru şi al 16-lea în tronul acestei eparhii.