Idealul naţional de înfăptuire a unirii tuturor provinciilor româneşti cu ţara mamă, n-a găsit poporul nepregătit moral. Un rol important în menţinerea şi ridicarea acestuia în rândul populaţiei civile şi a celor mobilizaţi în primul Război Mondial, l-au avut scriitorii şi în mod deosebit poeţii ale căror poezii înflăcărate ajungeau odată cu ordinul de zi până în tranşee pe liniile frontului.

Încă din anii neutralităţii, 1914-1916 şi chiar dinaintea războiului balcanic din 1913. poeţii chemau prin versurile lor. armata şi populaţia la lupta sfântă de eliberare a Transilvaniei şi unire a Basarabiei şi Bucovinei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu ţara.

Mulţi dintre poeţi au fost şi femei, care purtând în pântec copii neamului, nu uitau de ţara văduvită şi înlăcrimată îndemnând cu aceeaşi bărbătească înflăcărare:

Hai copii! Hai Români! Azi soldaţi, mâine stăpâni, / Pe o altă Românie!… scria poeta Elena Văcărescu în poezia: „N-aşteptaţi!” în iunie 1915.

Ardealul gemea în durerile robiei austro-ungare, despre care Netty Vernescu. scria în acelaşi an în poezia „Români”: „în vatra lor cea părăsită,/ Vuieşte vântul a pustiu,/ Femeile batjocorite,/ Bocesc sicriu după sicriu „…

Iar Măria Vivoschi-Dolores, în ianuarie 1915 îndemna soldaţii: „Armaţi braţele voastre, setoşi de răzbunare,/ Să făuriţi prin arme, o Românie Mare”.

Consolând durerea celor din Ardeal în 1916, Livia Rebreanu scria: „Iar azi, când toată lumea-i/ O mare de durere,/ Să-mpart la cei ce sufăr,/ Un strop de mângâiere”…

Şi poeţii militari dorind ca toţi să fim împreună de la un capăt la altul al ţării cu întreg neamul românesc, strigau: Vrem Ardealul!

“Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme,/ Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme,/ Şi să-năbuşe în pieptul tinerimii, idealul,/ Celor ce strigau în noapte: Vrem Ardealul!” îi reproşa poetul Radu Cosmin la 14 septembrie 1914, în „Satire” regelui Carol I.

Refrenul „Vrem Ardealul!” după înscăunarea lui Ferdinand I se auzea tot mai des pe buzele şi în versurile poeţilor.

La 17 august 1915 tânărul poet Mihail Stamate amintea soldaţilor în poezia „Noi vrem Ardealul”:

‘’ Tu ce porţi în vine sânge,/ Vitejescul sânge dac,/ Să te văd cum duci drapelul,/ Şi sa treci vesel la atac!

Voi, urmaşii Romei sfinte,/ Ascultaţi cum duce valul/ Valul Oltului sălbatec,/ Cântul sfânt: Noi vrem Ardealul!”

…………………………………

“Sculaţi Români, alarma sună,/ Săriţi la arme, nu mai staţi,/ Trompeta azi prelung răsună./ În zbor treceţi peste Carpaţi!”, scria poetul gorjean Manole la 10 iulie 1910, în poezia: Sculaţi români!

“Treziţi-vă sau poate aţi uitat,/ Că voi sunteţi urmaşii de-ai lui Mihai,/ Porniţi un uragan neaşteptat,/ În chiote şi ropote de cai!” îndemna pe ostaşi tânărul poet Sterian Dobrescu la 24 august 1915, căci: “Eu sunt orfanul care plânge,/ Acolo în satul meu din deal,/ Sunt ţipătul muiat de sânge,/ Al văduvelor din Ardeal”, se adresa poetul ardelean Octavian Goga, la 9 aprilie 1916 în volumul de poezii „Cântece fără tară”.

Acolo în Ardeal şi în Moldova unde sunt: Străbunele oseminte,/ A lui Ştefan şi Mihai,/ Tresărit-au din morminte,/ La al buciumului grai, scria poetul Atanasiu din Focşani în martie 1917 în poezia „Deşteptarea”.

Acolo în Ardeal: Dincolo de munte îngenunchiaţii fraţi/. Copii, bătrâni şi mame, căci nu mai sunt bărbaţi/ Ne cheamă, şi aşteaptă prin noi eliberarea…! O! du-ne, du-ne Rege să ne-mplinim chemarea/ O! du-ne Rege-n lupte şi trece-ne Carpaţii/ Prin plânsul lor de veacuri, auzi… ne cheamă fraţii…, chema la luptă acelaşi poet, cu puţin timp înainte de a se suna mobilizarea.

Era chemarea de peste veacuri a celor trei milioane de români din Transilvania, aflaţi sub imperiul austro-ungar, unde: „ei sunt reduşi la iobăgie, legaţi pământului, şi vânduţi cu pământul”. Sclavia albă se practica de nobilii maghiari: unii din români sunt vânduţi la târg; ba aiurea sunt înjugaţi în juguri, ca vitele… Copii sunt pedepsiţi ca pentru crimă, dacă ar fi încercat să înveţe carte.

Nobilii unguri au dreptul, de a-i trage în ţeapă „jus patibuli”, şi de a-i decapita „jus gladii” pe români, fără ca aceştia să poată porni judecata împotriva seniorilor”…, denunţa încă din 1893 în pateticul discurs: „Rolul şi drepturile românilor transcarpatini”, scriitorul şi deputatul Barbu Delavrancea, militant fără odihna al unificării României.

Era chemarea poetului Alexandru Vlahuţă, ce o făcea chiar în timpul luptelor românilor fără ţară de dincolo de munţi, de Prut şi Dunăre, pe care numai durerea îi învaţă ce e să ai o ţară:

„Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,/ Şi nu mai ştim de-ai noştri, nici ei de noi nu ştiu/ Cu gândul doar, pe negre întinderi de pustiu,/ Ne căinăm ca orbii, în volbura urgiei.”

………………………………….

„Şi-i văd săpând la şanţuri, bătuţi, bolnavi sub zloată./ Moşnegi căzuţi pe gânduri, femei batjocorite,/ În jurul lor, copii cu braţele ciuntite./ Înfăţişează jertfa şi jalea ţării toată.”

…………………………………….

„M-ai învăţat, Durere, ce e să ai o ţară!/ Şi-n inima-mi rănită adânc ţi-ai scris cuvântul/ Cu sânge şi cu lacrimi va să frămânţi pământul,/ Din care aştepţi viaţa cea nouă să răsară.”

„Înainte copii ai României! Înainte peste Carpaţii noştri! Răbdarea a luat sfârşit! A sunat ceasul mâniei lui Dumnezeu şi a noastră, înainte copii, peste trupurile duşmanilor, să trecem ca un fluviu turburat şi năvalnic! Să trecem – înainte la Ardealul nostru îndoliat – A sunat ceasul!, îndemna numai cu 7 zile înaintea începerii luptelor, adolescentul Popescu N.S. Alexandru, elev în clasa VIII-a din Albeni-Gorj, în ziarul Unirea Neamului din Tg. Jiu.

Ceasul a sosit. La 14 august 1916 s-a sunat mobilizarea. Consiliul de Coroană de la Cotroceni a decretat ieşirea din neutralitate, declarând război împotriva imperiului austro-ungar. Sute de poeţi soldaţi scriau şi publicau poezii pentru ridicarea la luptă, susţinând moralul celor din tranşee şi al întregului neam. Marea poezie a Unirii era glasul chemării clopotelor de aramă ale marelui Eminescu. Ceasul astral al românilor sosise!, în memoriile sale. „Zile albe, zile negre poetul Ion Dobre, descrie acest ceas astral, în vremea când se afla în Bucureşti după terminarea Facultăţii de Teologie:

– „Ah, toată viaţa mi-am adus aminte de această noapte fericită, când Dacia strămoşilor avea să se renască din cenuşa milenară.

Eram cu scriitorul Mihail Pricopie, la încrucişarea străzii Popa Tatu cu Ştirbei Vodă, deodată clopotele oraşului au început să sune. Şi sunau şi sunau, şi văzduhul tremura pană la stelele acelei nopţi a Sfintei Fecioare Măria. Ieşite ca din pământ, ediţiile speciale şi proclamaţia de război vesteau că armata a trecut Carpaţii, era deznodământul fericit a doi ani de neutralitate groaznic de încordat. Sunetul clopotelor ne încremenise pe loc, inima bătea să spargă pieptul.

– Sună învierea neamului nostru, Mihail Pricopie! – atât am izbutit să-i zic, şi-am izbutit în hohote de plâns. În extazul bucuriei mai mult decât în paroxismul durerii, cuvântul e sugrumat şi omului nu-i rămân decât lacrimile exaltării. Oraşul a început să vuiască frenetic şi dinspre Calea Victoriei se ridicau uragane de aclamaţii.

Am alergat să delirăm cu mulţimea înnebunită de fericire.

A doua zi, prietenii şi cunoscuţii plecau la unităţi. Cei mai mulţi nu-şi acordau măcar răgazul unui rămas bun. Într-o săptămână, străzile Capitalei erau goale de tineri”.

Pentru menţinerea unui moral mai ridicat al trupelor în afara ziarelor ce apăreau în mai toate judeţele ţării neocupată, comandamentul armatei noastre prin Ordinul 14795 din 13 ianuarie 1917 a ordonat înfiinţarea şi a altor ziare şi reviste, apărând astfel: Revista Tranşeelor – pentru inima şi sufletul ostaşilor, aflată sub ordinul şi sub ocrotirea generalului de Divizie al Corpului Apărării Antiaeriene Vintilă N. Petala, „Viitorul Ţărei” organ închinat ostaşilor din Carpaţi, sub patronajul Generalului Averescu, comandantul armatei a II-a, precum şi ziarul de mare tiraj de front „România” ca organ al apărării naţionale cu sediul la Iaşi unde era retras şi Guvernul în timpul ocupaţiei germane a Munteniei, condus de Mihail Sadoveanu, în jurul căruia erau grupaţi mai toţi marii noştri poeţi. În acelaşi scop prin Ordinul Circular nr. 9400 din 23 iunie 1917 semnat tot de Generalul Prezan Constantin s-a cerut şi sprijinul artiştilor, sculptori şi pictori, şi înfiinţarea unui Muzeu Militar, în care să se păstreze pentru viitorime toate lucrurile ce vor reprezenta paginile cele mai alese ale Războiului, clipele de restrişte, ca şi sforţările prin care nădăjduim a se înfăptui idealul nostru naţional.

MARELE CARTIER GENERAL

Ordinul Circular Nr.14795 din 13 ianuarie 1917

Necesitatea ridicării nivelului moral al trupelor a determinat Marele Cartier General să examineze chestiunea scoaterii unei gazete ostăşeşti, în care scop a făcut apel la literaţii noştri, ca alături de soldaţi, însă înăuntrul ţârii, să lupte pentru dobândirea victoriei finale.

Apelul a fost îmbrăţişat cu multă căldura şi peste puţine zile jurnalul va apare.

Cum printre ofiţeri şi soldaţi sunt mulţi care au luat parte la întâmplări, atacuri sau lupte în care isteţimea, bravura, jertfa de sine au ieşit la iveală alături cu iubirea de aproapele şi mila de cel învins, calităţi fizice şi morale, care pun neamul nostru în adevărata lui lumină. Marele Cartier General doreşte ca aceste fapte, vrednice de toată lauda şi atenţiunea, să fie date în public, atât ca pildă pentru ostaşi, cât şi ca o bine meritată recompensă morală, pentru cei care le-au săvârşit.

Pentru aceasta, roagă toate comandamentele să adune cât mai curând istorisirile demne de a fi cunoscute şi să le trimeată direct Marelui Cartier General spre a fi publicate în jurnal.

Şeful de Stat Major al armatei,

General de corp de armată adjutant CONSTANTIN PREZAN

Arhiva M.Ap.N., fond Marele Cartier General,

dosar nr.141, f.761

Zilnic, în aceste ziare erau publicate poezii patriotice şi de front, care ajungeau odată cu scrisorile ostaşilor pe liniile frontului, în tranşee.

Mulţi dintre autorii acestor poezii care luptau pe front, cu arma şi poezia, au murit pe câmpul de luptă, fără nume şi cruce, la un loc cu „soldatul necunoscut”, fără a fi trecuţi în dicţionarele literaturii noastre. După mulţi ani, singura identificare au fost ziarele vremii, unde sub poeziile lor erau trecute numele, şi de cele mai multe ori gradul militar. Supravieţuitorii conflagraţiei care şi-au continuat scrisul au putut fi identificaţi şi în dicţionare, dar fără a le fi arătat de cele mai multe ori, eroismul şi contribuţia prin poezii la Marea Unire.

Toţi poeţii, începători, mici sau mari, recunoscuţi sau nu, post-mortem de literatură, cu grad de soldat sau general, împreună cu ceilalţi combatanţi şi întreaga naţiune, aveau atunci în ceasul de cumpănă al existenţei noastre ca naţiune, un singur ideal: eliberarea Ardealului de sub apăsătorul jug imperial austro-ungar şi unirea tuturor românilor din celelalte provincii răpite de vecini. Acolo în luptele de eliberare duse „pe viaţă şi pe moarte” conta nu atât un volum de poezii, ci una singură de îmbărbătare şi fraternitate, care să ajungă la timp în tranşee.

Contribuţia poeţilor la înfăptuirea actului Marii Uniri în anii de mândrie naţională 1914-1919, prin dubla lor misiune, ca poeţi şi ostaşi, constituie în literatura românească un capitol onorant, despre care în decursul celor aproape nouă decenii s-a scris disparat, sporadic sau chiar dat uitării.

Ca un act reparatoriu, toate poeziile lor apărute cronologic, în periodicele anilor 1913-1919, au fost reproduse fidel şi publicate la împlinirea a 88 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri, sub egida Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” şi a Societăţii Culturale „Deşteptarea” din Bogdana Teleorman, în antologiile:

– „Soldat şi poet pe frontul Marii Uniri” 800 pagini

– „Marea Unire în conştiinţa poeţilor moldoveni” 200 pagini

– „Din poezia teleormăneană a Marii Uniri” 170 pagini

– „Geto-dacii în conştiinţa poeţilor Marii Uniri” 90 pagini şi

– Volumul de poezii postume „Lacrimi sincere” scrise de poetul erou Mihail Rădoi. pe frontul de eliberare a Ardealului şi în Campania din Moldova, Ediţia îngrijită de acelaşi autor şi care vede în întregime lumina tiparului după 88 de ani, 150 pagini

Tot pentru cinstirea memoriei lor, s-a înfiinţat după evenimentele din decembrie 1989 şi Muzeul Memorial al poeţilor şi scriitorilor eroi ai Marii Uniri, în Bogdana Teleorman şi inaugurat în 1993 la Centenarul celui mai tânăr erou din cei nouă poeţi şi scriitori eroi, poetul Mihail Rădoi, urmat şi de alte manifestări omagiale, cum a fost cea organizată pentru poetul şi preotul militar Alexei Mateevici din Basarabia, căzut în luptele de la Mărăşeşti în 1917 şi care au avut loc la Biserica Precupeţii Noi din Bucureşti din anul respectiv.

Toate aceste antologii, manifestări, muzee şi monumente se constituie ca un mesaj pilduitor, adresat generaţiilor de azi şi viitoare de a păstra ca pe ceva sfânt unitatea noastră naţională, ca toate popoarele lumii, înfăptuită în Primul Război Mondial cu enorme sacrificii umane şi materiale.

Lucrările apărute se doresc la fel a fi un instrument de studiu al fenomenului poeziei patriotice şi de front ce a condus unirea tuturor forţelor ţării, spre realizarea Marii Uniri, fenomen în care au fost implicaţi peste 165 de poeţi ce au supravieţuit şi nouă poeţi şi scriitori care şi-au înscris pentru eternitate, pe altarul patriei, numele de „Eroi”, la aceştia alăturându-se artiştii, artiştii plastici, sculptorii şi toată intelectualitatea românească, dar şi poeţii din misiunea franceză condusă de generalul Berthelot. Poeziile lor dedicate României şi Marii Uniri dovedesc în plus frăţia de arme româno-franceză din primul război mondial, dar şi frăţia de sânge dintre cele două popoare de aceeaşi gintă Traco-Geto-Dacă.

În acest deceniu lipsit de idealuri şi modele cu tendinţe de demitizare a paginilor de glorie şi eroism a românilor, antologiile autorului Dumitru Rădoi apărute în 2005, cu întârziere din lipsa de fonduri, la Editura şi Tipografia Protransilvania din Bucureşti, constituie şi o provocare la meditaţie asupra măreţiei înaintaşilor poeţi şi scriitori, înfăptuitori ai Marii Uniri din 1918 după trei sute de ani de la cea înfăptuită de Mihai Viteazul, adresată în special tinerilor poeţi care acum îşi pierd identitatea în hăţişul poeziei moderniste, uitând de iubirea de familie, de patrie şi de neam.

Autorul evocând în aceste lucrări poeziile patriotice şi de front, ca fenomen crucial în existenta noastră ca popor, generaţiile de azi şi cele viitoare vor înţelege mai bine cauza intrării României în Primul Război Mondial şi contribuţia uriaşă ce au avut-o poeţii şi scriitorii în realizarea Marii Uniri, pentru ca neîntârziat să militeze pentru refacerea şi regenerarea satului românesc îmbătrânit şi pustiit în ultimii ani.

Dumitru RĂDOI, Sursa: DacoRomania