O vizită la Plevna în „Golgota”, Organ al durerii poporului român, București, 24 aprilie 1894, p. 3.

O vizită la Plevna

La T.-Măgurele e meeting de pro¬testare. 19 Aprile a fost și aici o zi de sărbătoare. Românii simt şi ei că mai au fraţi şi în alte colţuri, care își târăsc viaţa, luptând pe moarte pentru: a rămâne Români şi a fi vrednici de iubirea celor liberi.

Lacrimiele ce le varsă din prisos, Crişul, Someşul şi Mureşul, în bătrâna Dunăre vin şi spală pămîntul Românilor din T.-Măgurele şi le şopteșce lin şi dulce: sunt de la fraţii voştri! şi focul iubirei de frate se aprinde şi inimele se înalţă şi un potop de proteste se ridică contra celor ce asupresc, contra celor fără inimă. Şi eu eram de faţă, şi lacrimile mă podidesc şi inima mi se strânge şi buzele fără voie şoptesc: Plevnă, Plevnă ce rar te ivești tu! Meetingul se sfârşesce, iar Românii în¬gânduraţi se întorc la ale lor. Cu gândul la Plevna îmi chem tovarăşul la Dunăre. Barca abia se ţine pe coastele valurilor agitate, care păreau şi ele indignate de atâta nedreptate. Ajungem la cealaltă ţărmure şi do¬rul nostru zboară departe la Plevna cea vestită.

Pământul ce călcăm ne reamintea de gloria străbună şi gloria de ieri. Şi dorul ne îndeamnă a visita Meca, sfântul loc de unde eroii de la 1877 călcând cu moartea pe moarte, au dă¬ruit viaţa celor din morminte… şi ocazia nu întârzie. Colone¬lul R., cu o ceată aleasă, trece Dună¬rea să mai vadă o dată locurile în care se lupta braţe în braţe cu moartea, să mai vadă odată pământul unde îşi aştepta la tot pasul mormântul. Şi noi tinerii, ne entusiazmăm curând şi urmăm invitația bra¬vului colonel, şi cu el în frunte ne îndreptăm de la Nicopole peste lun¬gile şi nemărginitele câmpii ale Bul¬gariei. Ochiul se desmierdă dulce pe covorul de verdeţă ce acoperă pă¬mântul în o lungă depărtare, iar noi înaintăm din ceas în ceas mai întine¬riţi şi mai vioi, cântând fără înce¬tare când «Deşteptă-te Române, când «Marseilleza….» Deodată colonelul oprește trăsura şi îndreptându-se către noi: Uitaţi-vă băieţi, aci e şan¬ţul şi ridicătura pe care le-am făcut noi, pentru a le avea în caz de retragere. Ele şi azi stau pentru a spune câte nopţi de veghe şi de muncă am petrecut. De aici înainte, băgaţi de semă, că păşiţi pe pământul frământat cu sângele dorobanţilor noş¬tri şi udat cu lacrimile lor. Ţine-ţi minte şi învăţaţi cum se câştigă şi libertatea şi independenţa. Noi ascultăm cu pietate şi fiecare vorbă o ţineam în minte. Drumul se continuă şi de după un mic deal se ivește o zidire sfântă şi măreaţă. Tăcerea de mormânt ce o înconjoară îi dă un aspect de ceva tainic şi supraomenesc. Jur îm-prejurul ei o îngrădire mai mult veche de cât nouă, şi într-un colţ o căsuţă din care apare un om cu plete argintoase. E Sergentul din Tohan, care ne întâmpină cu mândria unui viteaz de la Plevna.

Ne conduce la tainicul altar din capela ridicată întru amintirea eroilor de la Plevna. La dreapta şi stânga iconele Marelui căpitan Carol şi ale binefăcătoarei Elisabeta. În fund pe masă o luminare licărind şi aruncă razele pe crucea de lângă ea — sim¬bolul suferinţei şi al biruinţei.

La drepta altarului o lespede de piatră purta inscripţia: „Întru amin¬tirea zilelor de 20, 27 August şi 6 Septembrie“ Eroilor căduţi în lupta pentru patrie şi libertate. Citind acesta, sufletul se înduioșează, şi o pietate fără seamăn se scoboară în sânul fiecăruia.

La drepta, în colţ, se deschide o scară ascunsă. Ne scoborâm în grabă… şi spre uimirea tuturor, în faţa noastră sunt aşezate cranii şi oase ale os¬taşilor Români. Unde e penelul, care să descrie impresiile ce se îmbuldiau una după alta? Cine ar putea să spună durerea şi jalea ce poate să cuprindă o inimă, când ai în faţă moaştele sfinte ale acelora, care ne-au ridicat din intuneric la lumină, care după veacuri de sclavie, ne-au re¬dat Europei mai mândri şi mai fal¬nici? Sfântă e ţărâna voastră, sfinţi martiri, şi sfântă e amintirea voastră în inimile noastre. Tineri şi bătrâni, rămânem estaziați şi plini de admi¬raţie si veneraţie, ne apropiem cu evlavie de sfântă masă. Colonelul cu umilinţă se apleacă şi sărutând altarul cu ochi plini de lacrimi, (zice din adâncul inimii: Mulţumesc ţie Doamne, că m-ai învrednicit a vedea şi mântuirea ţării mele. O rugăciune îți mai îndrept o Doamne! dă-mi viaţă ca să văd şi pe ceilalți Români într-un un singur corp, liberi şi independenţi….

Noi tinerii aprobăm oftările bă¬trânului soldat şi jurăm că vom muri mai bine în luptă ca să realizăm şi noi partea rămasă din visul de aur …

În dimineaţa zilei următoare, cu atenţie pioasă călcăm pământul la care soldaţii noştri îi ziceau Griviţa No. 1 şi Griviţa No. 2. Colonelul şi mai mişcat şi mai cu foc ne arată şanţurile adânci din care ne¬milosul Osman trăgea în carnea vie a Românului, când tufarii, în care se ascundeau Turcii şi pândeau tre¬cerea vreunui soldat creştin. «Iată în¬tre 2 dealuri se întinde o vale nu prea mare; la o parte a ei o mică pădu¬rice după care se ascundeau Turcii spre a nu fi văzuţi. Acesta băieţi — zice cu jale căpitanul — e valea plângerii. Aici ne-au prăpădit de tot Turcii.

Ai noştri se ridică în acel deal:— şi nu mai știau, că mai este altă vale până la Griviţa No. 2. Un ura puternic şi ei dau năvală, dar mai toţi ră¬mân victimele gloanțelor turcești! — care îi luase cu 3 rânduri de tocuri. Asta ne-a prăpădit băieţi.»

Durerea şi mânia se îngrămădeau în sufletul nostru şi nu ne săturăm în a privi nenorocita vale a plângerii.

La mici depărtări şi în tot teritoriul din jurul Plevnei, se ridică monumente în amintirea eroilor. La tot pasul stau martori, care să-ţi spună cât de sfânt e locul pe care calci, cât de mari au fost vitejii care s-au războit.

Adunăm în grabă sfărmături de obuze şi le luăm cu noi, iar de pe valea plângerii rupem flori şi frunze, pentru a ne reaminti ceasul cel mal greu al armatei noastre. Întorşi acasă, imaginea Plevnei încă ne este vie în memoria noastră. Colonelul la despărţire ne zice: Nu uitaţi de pregătiţi Plevna cea nouă.

N. Brânzeu
Student