Situația bisericii ortodoxe din Basarabia a fost mult mai dramatică decât cea din România în perioada comunistă. Sovieticii s-au războit cu biserica și clerul în mod barbar spre desființarea aproape completă a religiei. De altfel pentru comunismul marxist, nu lupta și ura de clasă era cea mai esențială, ci războiul împotriva credinței religioase. Ura față de biserică și Dumnezeu era o paradigmă a marxismului boșevic. Lupta de clasă sau dictatura proletariatului păreau adiacente față de ura impusă față de credință, biserică și cler. Până la urmă comunismul inspirat de Karl Marx se reducea la o contrucție schematică pe ură împotria credinței oamenilor și a libertății, de aceea comunismul fiind o utopie împotriva realității s-a și prăbușit. Vă prezint pe scurt o istorie a bisericii ortodoxe din RSS Moldovenească scrisă de istoricii basarabeni:

”Intrarea în sfera de hegemonie sovietică, Basarabiei i s-a impus modelul bolțevic de socialism, inclusiv raporturile dintre stat şi Biserică, astfel cum ele existau în URSS. După ce Basarabia a fost eliberată de fascism în 1944, URSS începe să instaureze şi aici sistemul său politic, economic, cultural şi religios, mai exact spus, ateist. Biserica creştin-ortodoxă începe să fie persecutată. Slujitorii ei în număr masiv sunt agresaţi, deportaţi sau chiar omorâţi. Sfintele locaşuri sunt închise, transformate în depozite sau aruncate în aer. Omul cu cruciuliţă la gât şi cu icoană în casă începe să fie batjocorit, tratat ca un duşman al poporului. În primăvara şi vara anului 1944 Biserica a revenit la statutul ei impus de URSS în 1940. Schimbări esenţiale a cunoscut şi Biserica Ortodoxă din RSS Moldovenească, care a fost subordonată Patriarhiei Ruse. În 1946, comuniştii au constatat că, pentru a distruge Biserica şi credinţa, este necesară o revizuire a hotărârii privind impozitarea acesteia. La 3 decembrie 1946, Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat Hotărârea nr. 2584 cu privire la impozitarea slujitorilor cultelor. În conformitate cu decizia menţionată, ministrul de Finanţe era obligat să întreţină legătura cu împuternicitul Consiliului pentru Problemele Bisericii Ortodoxe Ruse în RSSM privind evidenţa slujitorilor cultelor şi onorarea impozitelor de către aceştia. Hotărârea a generat nedumeriri în rândurile clerului şi ale credincioşilor. Multe biserici şi mănăstiri au renunţat la proprietatea funciară pe care o deţineau, deoarece impozitele depășeau veniturile. În 1947, mai mulţi slujitori ai cultelor au apelat la instanţele superioare pentru a stopa acţiunile cu caracter abuziv ale organelor fiscale. Era bine cunoscută împosibilitatea bisericilor de a achita impozitele stabilite, dat fiind faptul că 1947 a fost un an foarte greu din cauza secetei şi a foametei organizate de regim. În acest context, protoiereul din judeţul Bălţi, V. Cormiş, a adresat un apel către episcopul Chişinăului şi al Moldovei, Benedict, solicitând stabilirea impozitului conform venitului curent, şi nu în baza celor anterioare. Micşorarea impozitelor, însă, nu întra în planurile comuniştilor.

Împuternicitul Patriarhiei Ruse la Chişinău, Romenski, prezenta periodic superiorilor săi rapoarte despre evidenţa clerului şi a bisericilor, despre starea religiei în RSSM. Într-un astfel de raport din anul 1949, se relata: „De toate biserici – 931; biserici active – 558; biserici ce nu funcţionează – 373”. În 1949, din numărul de biserici considerate că funcţionează, 48 nu mai efectuau seviciul divin, deoarece aceste locaşuri fuseseră lipsite de parohii lor; 25 de preoţi au fost lipsiţi de cinul preoţesc, dintre care trei au fost arestaţi de către organele de securitate. În anul 1953, anul morţii lui Stalin, în RSSM funcţionau aproximativ 500 de biserici. ”Dezgheţul hruşciovist” însă nu a adus modificări în politica statului cu privire la religie şi biserică. În pofida articolului din Constituţia URSS despre libertatea conştiinţei şi a convingerilor, libera alegere a religiei, ofensiva comunistă împotriva religiei continua. În rezultatul înfăptuirii operaţiunii “Sever” (Nord), în anul 1951 au fost arestate şi deportate în Siberia din raioanele de Nord ale RSSM, din motiv că aparţineau secţiei religioase “Martorii lui Iehova”, 732 familii cu un număr de 2617 persoane, dintre care: 808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii. Toate aceste nelegiuiri se admiteau în scopul de a nimici religia ca fenomen ostil, conform aprecierilor marxism-leninismului, modului de viaţă socialist, şi obstacol în realizarea sarcinilor utopice de făurire a comunismului. Cu toate fărădelegile întreprinse de autorităţile totalitare, moldovenii rămâneau fideli credinţei. Pentru oficierea ritualurilor şi obiceiurilor familiale şi personale creştinii se deplasau la biserici situate la distanţe mari de localităţile lor, sau le celebrau în localuri neamenajate pentru aşa ceva. Mulţi dintre ei pe ascuns se cununau, botezau copiii, se împărtăşeau. Credincioşii de rând, slujitorii cultelor, grupuri de cetăţeni se adresau organelor superioare ale puterii cu rugămintea de a permite redeschiderea locaşurilor sfinte. Răspunsul întotdeauna a fost “nu”. Împuternicitul pentru problemele religiei de pe lângă Consiliul de Miniştri al Uniunii Sovietice pentru RSS Moldovenească comunica că numai în anul 1948 au fost înaintate 112 cereri de felul acesta, însă toate s-au ales cu refuz.

Anul 1959 constituie un an fatal pentru Biserică şi religie la fel ca în România când s-a instrumentat procesul Noica-Pillat. Prin hotărâri unionale şi republicane, au fost inchise biserici şi mănăstiri. Autorităţile sovietice au stabilit şi mecanismul de utilizare a localurilor bisericilor închise. Astfel, bisericile închise puteau fi întrebuinţate ca magazii (în vara anului 1959 a fost o recoltă bogată şi depozitarea urma să aibă loc în bisericile închise), cele aflate în construcţie puteau fi utilizate la discreţia autorităților locale, iar bisericile nou-construite puteau fi folosite în alte scopuri doar cu permisiunea Consiliului de Miniştri al URSS. În 1958, au fost date indicaţii autorităţilor din satul Peresecina, Orhei, de închidere a unui lăcaş sfânt din cele două existente. Comuniştii au decis să închidă biserica cu o vechime de peste 300 de ani, o adevărată operă de artă, cu icoane şi obiecte de cult foarte scumpe. Acţiunea de închidere a bisericii din sat a fost însoţită de tăierea răstignirilor creştine de pe lângă fântâni şi de pe marginea drumurilor. Pe furiş, creştinii au dus crucile în cimitirul din sat. O parte din obiectele de cult au fost depozitate în biserica rămasă să funcţioneze, iar altele au fost adăpostite de creştini. Acesta este doar unul din multiplele exemple de protest față de politica antireligioasă a statului.

Mecanismul de închidere a bisericilor prevedea măsuri de constrângere şi împotriva clerului, care era învinuit de clevetiri contra puterii sovietice, de colectarea mijloacelor pentru repararea bisericilor, de prestarea serviciului divin enoriaşilor din alte localităţi decât cele încredinţate lor ş.a. Pentru aceste şi alte învinuiri inventate la adresa clerului, unii preoţi erau destituiţi şi lipsiţi de cin, în consecinţă fiind închise bisericile la care slujeau. Biserica din satul Văsieni, construită în 1900, reprezenta o capodoperă a artei naţionale, fiind excepţională prin pictura icoanelor şi stilul său arhitectural modern. Dar, pentru arhiepiscopul Nectarie, toate acestea n-au constituit un obstacol în lipsirea de cin a preotului Cociubinschi, parohul acestei biserici, fapt care a condus la închiderea ulterioară a ei. La protestul enoriaşilor răspunsul arhiepiscopului a fost simplu, însă categoric: „La doar 2 km distanţă se află o altă biserică, deci nu este rezonabil să mai fie numit un preot pentru biserica din satul Văsieni” .

În 1960, printr-o dispoziţie a organelor de partid, a fost intensificată activitatea serviciilor de agenţi secreţi, îndreptată împotriva Bisericii şi a clerului. Şaisprezece persoane alcătuiau un grup de agentură, dintre care două – Kazanţev şi Iuriev – ocupau posturi de conducere în eparhie. Agenţii secreţi au colectat materiale compromiţătoare la adresa celor mai activi slujitori ai cultului, care puteau servi drept pretext pentru excluderea lor din rândurile clerului. Numai în anul 1960 au avut de pătimit cinci preoţi. Agenţii le interziceau acestora să deservească mai multe parohii. Astfel, numărul de preoţi s-a micşorat de la 380 la 327, iar numărul de biserici s-a redus până la 385. În martie 1961, Consiliul de Miniştri al URSS constată că organele de stat nu respectă legislaţia sovietică cu privire la culte şi, printr-o decizie specială a guvernului URSS, este impusă respectarea acesteia. În conformitate cu această hotărâre, organele locale de stat erau obligate să urmărească activitatea ecleziastică, pentru a depista încălcările legii în cauză, mai ales de către cler. Cu această ocazie, au fost instruiţi activişti de partid şi de stat în vederea realizării obiectivelor preconizate prin decizia guvernului din 16 martie 1961. Către 20 noiembrie 1963, în raionul Donduşeni fuseseră închise 34 de biserici, în raionul Edineţ – 65, în raionul Floreşti – 88, în raionul Orhei – 74 de biserici. Conform unui raport întocmit la cerinţa centrului de către împuternicitul pentru problemele Bisericii Ortodoxe, în 1962, în republică oficiau serviciul divin 255 de preoţi, 8 dascăli, un arhiereu şi 1400 de cântăreţi bisericeşti.

Într-o notă informativă, datată cu 1 ianuarie 1962, se menţiona că urmau să fie demolate 190 de biserici: din considerente că sunt foarte vechi – 109 biserici; din necesităţi de reconstrucţie a oraşelor şi satelor – 12; din motivul că utilizarea acestora este imposibilă – 69 de biserici. Locaşurilor de cult le era schimbat stilul arhitectural sau ele erau scoase de pe listele monumentelor de arhitectură. Printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri din februarie 1963, s-a decis demolarea clopotniţei Catedralei din Chişinău. Imboldul acestei hotărâri a fost o scrisoare a organizaţiei de partid de la Institutul Agricol din Chişinău, în care se cerea demolarea clopotniţei care, chipurile, ar încurca stilului arhitectural al Chişinăului. Noaptea, printr-o explozie, clopotniţa a fost demolată, iar pe locul ei a fost adus pământ proaspăt şi iarbă verde, astfel încât nu rămase nici urmă de clopotniţă.

Autorităţile comuniste continuă politica antireligioasă prin metode experimentate deja. Bisericile se închid la comanda de stat. Astfel, dacă în anul 1961 funcţionau 327 de biserici ortodoxe, numărul acestora scade fulgerător. Numai într-un an de zile au fost închise 70 de locaşuri sfinte. Până la sfărşitul anului 1963, au mai fost închise încă 26 de biserici ortodoxe. Până în 1965, s-au mai închis 8 biserici. Insistenţa comunistă antireligioasă întrecuse orice imaginaţie. Enoriaşii erau speriaţi, dar şi înrăiţi, astfel comuniştii sunt nevoiţi să facă o pauză în procesul de închidere a locaşurilor sfinte. Ei își modifică tactica. Accentul este pus pe propagandă şi educaţie. Timp de trei ani, din 1964 şi până în 1966, numărul de biserici rămâne același 223, însă în anul următor numărul acestora din nou este redus – sunt închise încă 4 biserici.

În 15 mai 1961 în RSS Moldovenească funcționau doar patru mănăstiri – două de călugări și două de maici – cu un număr total de 384 de persoane. Bolșevicii au spus că este prea mult și le-au închis și pe acestea.În 1966 mai funcționa doar mănăstirea de maici Japca, care a rămas deschisă pe toată perioada sovietelor.Avea circa 54 de călugărițe. În total în RSS Moldova au fost închise 600 de biserici și 24 de mănăstiri. În anii 1980, Nicolae Dabija a scris un poem dedicat mănăstirii Căpriana ca o amintire nostalgică a vremurilor glorioase ale lui Ștefan cel Mare.

Moscova dirija întreaga politică antireligioasă. La 10 mai 1966, Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat hotărârea despre confirmarea dispoziţiei cu privire la Consiliul pentru problemele religiei pe lăngă Consiliul de Miniştri al URSS. Acest Consiliu monitoriza activitatea religioasă prin asa-numiţii împuterniciţi, cu scopul de a o contracara. La Chişinău această funcţie o deţinea un tovarăş de origine rusă, S. Tanasevski, care veghea respectarea legislaţiei cu privire la cultele religioase şi depistarea celor ce o încălcau. La 21 iunie şi 21 iulie 1966, împuternicitul, prin două note explicative, anunţă condiţiile de posesie a clădirilor organizaţiilor religioase şi noile reguli de închidere şi deschidere a locaşurilor de cult. Tot în acest context, Sovietul Suprem al RSSM adoptă hotărârea despre responsabilitatea administrativă şi penală cu privire la încălcarea legislaţiei despre culte. Astfel, credinţa în Dumnezeu este calificată de autorităţile comuniste drept cea mai mare crimă, fiind pedepsită crunt.

După tradiţia deja stabilită, periodic sunt întocmite rapoarte ale împuternicitului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM. Astfel, rapoartele păstrate în arhivele republicii datează cu anii 1967, 1973, 1978, 1982, 1985. Acestea sunt prezentate sub o formă unică şi conţin date statistice despre numărul de organizaţii religioase, cler, venituri şi cheltuieli. În anul 1967, această funcţie este deţinută de tov. S. Tanasevski care, în raportul prezentat, relata: biserici ortodoxe înregistrate oficial de către organele de stat din RSSM sunt 219, dintre care 25 nu activează. Astfel, în anul 1967, biserici active sunt doar 194. Este închisă o biserică din sectorul Râşcani, or. Chişinău, o biserică din or. Cahul şi locaşurile sfinte din satele Glinnaia şi Sucleia. Raportul conţine şi o analiză în detalii a veniturilor financiare ale organizaţiilor religioase. Împuternicitul constată că acestea sunt destul de impunătoare în rezultatul prestării ritualurilor religioase, cum ar fi botezul, cununia, înmormântarea, sfinţiri de case. Acesta este un indiciu că numărul credincioşilor rămâne încă destul de impunător. În concluzii, împuternicitul moscovit subliniază necesitatea intensificării educaţiei ştiinţifico-ateiste, prin implicarea tuturor organizaţiilor de partid, ministerelor, organizaţiilor comsomoliste şi sindicale, mijloacelor mass-media.

În raportul despre starea religiozităţii în RSSM, întocmit în anul 1969 de împuternicitul S. Tanasevski, sunt aduse învinuiri grave Arhiepiscopului Moldovei şi al Chişinăului Bartolomeu (Varfolomei), pentru faptul că acesta a învăţat textele ritualurilor religioase în limba moldovenească și oficiază serviciul divin în limba localnicilor, că se face a nu observa încălcarea de către unii slujitori ai cultului a legislaţiei cu privire la religie. O altă „crimă” identificată de către împuternicit este şi faptul că unii intelectuali merg cu trebuințe la biserică. Astfel, profesoara Condratiuc din Chişinău a botezat copilul, iar învăţătoarea din s. Pituşca, r-l Călăraşi (numele căreia nu este menţionat) a botezat copilul şi a efectuat ritualul de sfinţire a casei.

Rapoartele din anii 1978 şi 1982 sunt prezentate de împuternicitul A. Vikonski. La capitolul Biserica Ortodoxă Rusă, în anul 1978 activează în conformitate cu legislaţia sovietică 192 de biserici, 2 locaşuri sunt deschise samovolnic. Până în anul 1982, au fost redeschise 7 biserici, astfel numărul acestora creşte până la 199, iar trei efectuează serviciile divine fără recunoaştere din partea statului. Şi în anii următori autorităţile sovietice vor fi nevoite să redeschidă locaşurile de cult, la insistenţa continuă din partea credincioşilor.

În raportul din anul 1973, împuternicitul constată că religiozitatea populaţiei este destul de înaltă, chiar în pofida intensificării educaţiei ateiste, se frecventează biserica şi se respectă ritualurile religioase. Această constatare este valabilă şi în anii următori. În anul 1985, împuternicitul Viciko atenţionează autorităţile de stat că starea religioasă este tensionată în 59 de localităţi din 29 de raioane. Scrisorile de redeschidere a locaşurilor de cult sunt tot mai multe, iar numărul de semnături crește de la 300 până la 6000. Astfel, 6000 de oameni au optat pentru redeschiderea bisericii din Ciadâr-Lunga. Cu cât statul lupta mai mult împotriva religiei şi a Bisericii, cu atât mai mult societatea opta pentru credinţă şi Dumnezeu.

În anul 1985, la indicaţia Kremlinului, sunt luate o serie de decizii care se contrazic reciproc. Moscova începe pregătirile pentru sărbătorirea a 1000 de ani de la adoptarea creştinismului. Este o dată ce trebuie marcată, dar caracterul ateist al statului îl impune să sporească propaganda antireligioasă. Este luată Decizia din 19 noiembrie „Despre activitatea cu privire la intensificarea educaţiei ştiinţifico-ateiste în legătură cu pregătirea organizaţiilor religioase şi a centrelor burghezo-clericale de marcarea a 1000 de ani de la adoptarea creştinismului în Rusia”. CC al PCRM obligă organizaţiile de partid oraşeneşti şi raionale, toate ministerele, organizaţiile comsomoliste şi sindicale, organele de drept să întocmească un plan de activitate antireligioasă pentru o perioadă de trei ani, cu condiţia prevenirii propagandei antisovietice şi stăvilirii credinţei în Dumnezeu. Structurile vizate urmau să prezinte, în luna noiembrie a fiecărui an, informaţii despre lucrul efectuat. Dar pregătirile penrtu sărbătorirea jubileului erau în toi, or statul sovietic se pregătea să serbeze ceea ce de facto nu recunoştea .

Din 1961 a început să fie aplicat aşa­numitul „lucru individual” cu credincioşii. Organizaţiile comsomoliste, de partid, sindicale, secţiile Organizaţiei de propagandă a ateismului „Ştiinţa” numeau „îndrumători” personali de ateism pentru credincioşii. Dacă metodele de convingere erau ineficiente, în activitatea de „reeducare” era atras colectivul, care trebuia să lupte cu „rămăşiţele trecutului”. Dacă nici aceste acţiuni nu­şi atingeau scopul, urmau sancţiunile administrative, ceea ce însemna că persoana în cauză putea fi exmatriculată sau retrogradată. Deseori elevii erau chiar pedepsiţi fizic de către profesorii lor. Spre exemplu, în zilele de post copiii credincioşilor erau hrăniţi forţat cu lactate; lor li se rupeau cruciuliţele de la gât, li se aplicau alte pedepse morale şi fizice. Pe tot parcursul perioadei 1944­1989, în pofida restricţiilor ateiste impuse de autorităţile comuniste, au fost înregistrate acţiuni de rezistenţă ale clerului şi credincioşilor, manifestate prin păstrarea credinţei, prin repararea bisericilor şi plata impozitelor exagerate impuse de stat, prin oficierea serviciilor divine, atunci când acestea erau interzise, prin numeroase demersuri înaintate diverselor instanţe privind redeschiderea locaşurilor de cult, prin scrisori de protest şi chiar prin rezistenţă armată. Aceste acţiuni nu porneau de la un anumit centru de organizare, spre deosebire de programul ateist realizat de autorităţile sovietice, de aceea, evident, ele nu au putut opri avalanşa crescândă a politicii de stat îndreptată împotriva Bisericii. În 1989 viaţa bisericească a românilor din stânga Prutului a intrat într­un nou făgaş. Odată cu căderea regimului totalitar comunist, s­a încheiat epoca de prigoană împotriva Bisericii Ortodoxe din Basarabia şi Transnistria, populaţia a început să se întoarcă la valorile creştine, au început să fie redeschise bisericile şi mănăstirile, a început să renască credinţa”.

Comunismul sovietic inspirat de filosofia lui Karl Marx nu a reușit să înfrângă credința românilor basarabeni. Biserica ortodoxă a reînviat cu și mai mare putere atât în România, cât și în Basarabia. Față de perioada sovietică, biserica ortodoxă din România a fost ferită de la desființare datorită patriarhului Iustinian Marina, dar și a sinodului care a știut să aplice rezistența cu diplomația față de conducerea regimului comunist. În România elita comunistă era de naționalitate română, fapt ce a permis o oarecare păstrare a privilegiilor religioase, în Moldova în schimb elita era străină și aplica politica de distrugere a identității românești, care se perpetua prin religie și biserică.

Ionuț Țene

Bibliografie

1. Alexandru Moraru, Biserica ortodoxă după ocuparea Basarabiei de către sovietici, Cer și pământ
2. Ludmila Tihonov, KGB-ul sovietic și Biserica Ortodoxă din RSSM, Ortodoxia.md
Arhiva Naţională a Republicii Modova (în continuare – ANRM), f.691, inv. 1, d. 47, f. 10.
3. Arhiva Organizaţiilor Social-Politice ale Republicii Moldova, f. 51, inv. 9, d. 5, f. 59.
4. ANRM, f. 3011, inv. 7, d. 22, f. 315-340.
5. ANRM, f. 3046, inv. 1, d. 120, f. 491-492.
6. Basarabia dezrobită. Guvernământul Basarabiei, iulie 1942, Bucureşti: Institutul de Arte Grafice “Marvan”, SAR, p. 75-160.
7. Beşleagă, Vladimir. Bisericile şi Mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960. În: Destin Românesc, 1996, nr. 1, p. 66.
8. Пасат, Валериу. Трудные страницы истории Молдавии. 1944-1950 г. Москва: Терра, 1994.
9. Tihonov, Ludmila. Politica Statului Sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965), Chişinău: Prut Internaţional, 167 p.
10. Veaceslav Ciorbă, : Istoria vieţii bisericeşti a românilor din stânga Prutului din 1940 până astăzi, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, 2007
11. Moldovenii sub teroarea bolșevică,Serebia, Chișinău, 2010