Probabil este prima dintr-o nouă serie de acte oficiale menite a lovi în interesele noastre naționale. De data aceasta, în mod definitiv. Pentru a fragiliza și destructura sectoarele economice esențiale. O primă ordonanță care legalizează procesul de subminare guvernamentală a intereselor strategice ale României. Acum, pe linie economică. Pentru că, în clipa în care vrei să distrugi o țară, înaintea plasării „omuleților verzi” în zonele cheie, ai nevoie să controlezi principala suveranitate a acestor timpuri: cea economică. Îi confiști resursele pe care le mandatezi spre profituri străine, țara urmând să devină un soi de iobag care va primi, practic din propria-i avuție, câteva firimituri, și pe acelea la suprapreț. Apoi, îi transferi toate elementele cheie care susțin o economie în administrarea veneticilor.

Ordonanța de urgență privind subminarea intereselor naționale ale României este mai mult decât un act de trădare punctuală, o practică deja, nu curentă, ci „depășită”. Pentru că nu este vorba doar de înstrăinarea managementului unui șantier naval (speța pentru care s-a dat această ordonanță, recte oferirea pe tavă olandezilor de la Damen a conducerii Șantierului Naval Mangalia, chiar dacă aceștia sunt acționari minoritari), ci de crearea unui precedent care va permite declanșarea unui atac antinațional chiar din interiorul țării.

Ordonanța prin care Guvernul României a decis posibilitatea înstrăinării conducerii unei companii naționale în schimbul câtorva procente (deși orice mișcare în cadrul unei companii naționale ar trebui avizată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării) este mai mult decât o recunoaștere a incapacității manageriale a Statului (în fapt, a actualului Guvern). Este o vânzare ordinară a intereselor noastre.

Sigur, acolo unde străinii nu își manifestă interesul, nefiind zone profitabile pentru ei (educație, cultură etc), Statul se joacă de-a monopolistul după cum îl taie capul, dând lecții de eficiență economică privaților. Astfel, afișându-se drept un manager mult mai bun decât cei din sfera privată, statul pesedist vizează confiscarea segmentelor „interne”, într-o formă deloc catifelată de naționalizare. A făcut acest lucru în zona editării de manuale școlare, ca primă speță, iar procesul de „acaparare” nu se va opri aici.

În schimb, în sferele strategice ale economiei, Statul cedează efectiv controlul. Și nu este vorba de „cârligul” doctrinei economiei de piață, faptul că „piața este mai importantă decât fabrica”. Pentru că aici vorbim de segmente în care statul ar trebui să impună companiilor străine, intrate în acționariat alături de stat, să accepte scăderea ponderii lor, Statul trebuind să fie de drept acționar majoritar în TOATE aceste companii. Și nu într-un interval de timp rezonabil, ci de îndată, și, mai ales, nu cu anumite condiționări ce vizează cedarea managementului unor asemenea companii!

Or, a promova (prin OUG, chiar!), cedarea de către Stat a managementului unei companii strategice spre oricare dintre acționarii străini, în schimbul calității de acționar majoritar, arată nivelul de putreziciune al cozilor de topor care ne conduc.

În perioada de debut a economiei noastre de piață, acțiunea de aur a statului într-o companie națională reprezenta practic o centură de siguranță, un control al managementului, inclusiv pentru a se putea interveni când lucrurile nu mergeau în interesul nostru.

Acum acțiunea de aur devine inutilă, asocierea cu posibilitatea de a decide exact asupra rostului pe care îl aducea aceasta (decizia de management), anulând toate eforturile statului de a mai ține „acasă” sferele economice, nu doar esențiale, ci fundamentale pentru păstrarea suveranității și a unei oarecare independențe, dar, mai ales, pentru protejarea împotriva agresiunilor specifice războiului economic.

Sigur, se vor trezi unii „analiști” care vor spune că, de fapt, nu este nici o problemă cu acest mecanism de cedare a managementului promovat de guvernul Dăncilă. Pentru că, așa cum s-a întâmplat când CE a obligat România să renunțe la „acțiunea de aur”, considerată mecanism de protecție, subliniind că oricum Statul Român avea la dispoziție două căi prin care putea verifica managementul dintr-o astfel de companie (prima, prin intermediul Consiliului de Supraveghere, unde anumite decizii se iau cu supramajoritate, opt din nouă voturi, cea de a doua prin intermediul adunării extraordinare, acţionarul majoritar neputând lua de unul singur decizii precum schimbarea formei juridice, majorarea sau reducerea capitalului social, fuziuni, dizolvarea anticipată etc), așa se va spune și acum. Dar este suficient să privim la felul în care au mers lucrurile în cadrul anumitor asocieri în care a fost împins statul (vânzarea unor active de bază, precum rafinării, instalații etc).

Noua ordonanță a cozii de mătură de sorginte paviană, este un act de sabotaj care întrece nivelul de perisabilitate socială pe care l-a indus modificarea penală a Codului penal (ba chiar și pe cea a unei eventuale amnistii cu „dedicație”), iar guvernul care a emis acest act de vânzare a intereselor naționale nu poate nicidecum sta liniștit, gândindu-se că ar intra cel mult în sfera abuzului în serviciu, aici fiind vorba de înaltă trădare și subminarea economiei naționale!

Cezar Adonis Mihalache – Națiunea