Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România anunță cu durere încetarea din viață a poetului Vasile Dâncu.Odihnească-se în pace!

Vasile DÂNCU (11 mai 1939, în Runcu-Salvei – 23 septembrie 2018, Cluj-Napoca). Tatăl sociologului Vasile Sebastian Dâncu. Poet autodidact. A debutat în revista Albina, Bucureşti, 1967. A colaborat la România literară, Steaua, Tribuna, Minerva, Cadran, suplimentul „Mesagerul literar şi artistic” al ziarului Mesagerul de Bistriţa. Volume de versuri: Cântece, 1974; Gravuri lapidare, 1990; Simple propoziţii, 2001, ediţia a II-a 2007; Slove rurale, 2010; Cântece, 2012; Chants, antologie de poeme în limba franceză, trad. Letiţia Ilea, 2013 (participant la Salon du livre, Paris); 75 de poeme, 2016.

„Fixat sunt pe veci pe-o culme de deal, / n-am zeppelin, n-am aripi / doar bietul dor de ducă / îmi poartă gândul / prin multele cetăţi. / Mi-s drumurile scurte / şi se suprapun / ca firele de aţă pe un ghem.”

„Satul meu / nicicând nu va pleca / în altă parte / să-şi caute norocul. În jurul lui se învârte / şi se toceşte lumea”.

Vasile Dâncu nu este un ţăran care scrie poezii, el este un poet extraordinar care trăieşte la ţară, el este o specie ciudată azi, de neînchipuit pentru mulţi. Trebuie să ai într-adevăr o mare siguranţă de tine şi o mare nepăsare de ce-ar putea să spună despre tine cutare şi cutare ins cu condei, trebuie să ai o răbdare grozavă, trebuie să ai… Vasile Dâncu seamănă cumva cu acei mari scriitori americani care creşteau capre şi mergeau din când în când la târg să-şi vândă catârii. (D.R. Popescu)

Nu cred să se fi scris la noi o poezie în care zădărnicia gândului de a porni la drum şi imposibilitatea de a evada de sub puterea magnetică a locului să fie atât de simplu, sintetic şi frumos puse în cuvânt. Aş îndrăzni să spun că este surprinsă aici o trăsătură definitorie a sufletului românesc, aceea de mirare împăcare între „cu capu-n nori” şi „cu picioarele pe pământ”. (Ion Mureşan)

Prezenţă exotică şi tonică în poezia de azi, Vasile Dâncu profită, oricât nu şi-ar fi propus, de ingenuitatea scripturală, de candoarea conceptului. Poetul e un prerafaelit inocent, devenind hieratic, o biografie decantată în simplităţi şi rostită cu un timbru senin. (Al. Cistelecan)

Îmi erau (aproape) limpezi – după prima lectură a versurilor lui Vasile Dâncu – două lucruri: 1. că avem de-a face cu un poet al locuirii, unul pentru care locul obârşiei are o atât de mare însemnătate, încât dependenţa doar dorul de ducă întreţinut anume o poate mulcomi. Un poet care experimentează într-o variantă proprie balansul între exod şi înrădăcinare pe care îl trăia/scria un Ion Pillat, să zicem. Instalat domneşte în satul lui din deal, dintre dealuri, cu casa sprijinită pe cărţi, nu doar pe stâlpi trainici, el visează călătorii. Şi 2: că inocenţa lui e jucată, căci sforile poemelor sunt trase de o minte lucid-ironică, încântată de dansul ei pe sârmă între. (Irina Petraş).

 

 

NapocaNews