„Politically correct” ar fi ca toate țările creștine să atace la rândul lor decizia CEDO. Pentru că hotărârea acesteia de a admite sancționarea unei profesoare pentru criticile la adresa profetului Mohamed, a „căsniciei” acestuia mai exact, este extrem de discriminatorie. Atât din punct de vedere al libertăților religioase, pe care Curtea le-a avut în vedere ca fiind atinse, iată, nu doar în cazul ironiilor, satirei (uneori macabră, e drept), ci și a punctelor de vedere la adresa lui Mohamed, dar lasă total neapărate valorile creștine. Și este discriminatorie și din punct de vedere al reinterpretării unor valori în care critica și chiar simpla opinie sunt transformate de facto prin acestă decizie în acte de defăimare.

Curtea și-a fundamentat decizia în spiritul menținerii „păcii religioase”. Dar nu face nici o referire la aceasta în condițiile în care, nu faptul în sine că mii de moschei au apărut în inima creștinismului, ci realitatea demolării a mii de biserici și monumente creștine este ignorată, practic, pervertind chiar sensul de pace religioasă.

Părtinirea Curții este evidentă, totul de dragul unei „păcii religioase” care devine doar o fundamentare a dreptului musulmanilor în fața celorlalți, culmea în casa acestora.

Nu poți pur și simplu decide că a spune că Mohamed a fost un om politic și a purtat războaie pentru a se impune reprezintă o defăimare. Pentru că atunci ar trebui să stabilești norme similare de „raționalizare” și în cazul în care vorbești despre Inchiziție ori să nu ignori, pentru stabilitatea aceleași „păci”, defăimarea cruciaților, cum se întâmplă în partea cealaltă a zisei păci religioase, cea a islamiștilor. Care de fapt este una singură. Și nu o pace, în sensul concordiei interreligioase, ci a impunerii unui singur simbol nivelator.

Suntem prea aproape de momentul în care orice formă de critică, și nici măcar una strict limitată la satira provocatoare, devine defăimare. Practic, punctele de vedere rezultate dintr-o analiză a unei profesoare, cazul speței în care s-a pronunțat CEDO, sunt transformate în expresii ale defăimării. Fără a se face măcar o separare între critica pe text și interpretarea personală a autoarei a reperelor morale ale comportamentului profetului Mohamed.

Nu în ultimul rând, este o decizie care dă avânt activiștilor LGBT. Și să nu ne mire când aceștia vor „fraterniza” cu reperele islamice (nu neapărat în sensul păcii religioase!), devenind poate următorii „cruciați” ai Europei, care vor impune o „sharia” adaptată și nevoilor lor.

Mohamed s-a căsătorit cu Ashiua când aceasta avea doar șase ani… Or, și dacă nu punctezi pentru binele păcii religioase aspectul imoral, scuzându-l prin faptul că „mariajul cu fete foarte tinere era un element cultural la arabi”, decizia CEDO este discriminatorie din moment ce, în alte spețe, de exemplu vizând un comportament similar la țigani, „politically correct” s-a decis că este un comportament antisocial, greșit, imoral, cerându-se sancționarea corespunzătoare a oricărei acceptări de către societate a unor astfel de aspecte.

Și atunci, nu putem spune oare că, după ce ne-au „recuperat” pe noi din tarele unui ev mediu reproșat, din deschiderea față de „pacea religioasă” CEDO ne întoarce acolo?!… Mâine poimâine ar putea decide că nepromovarea impunerilor din legea sharia reprezintă o defăimare. Poate fără a mai trece și prin faza de negaționism reproșată societății, și care a și constituit preambulul introduceri unor politici unilaterale.

CEDO nu face nici o referire la practicile de defăimarea ale lui Hristos, ba, în numele libertății de exprimare, lasă ca astfel de agresiuni să se contureze ca părți acceptabile și recomandate ale drepturilor fundamentale ale omului și a libertății de expresie! Și nu spune nimeni că ar trebui trasată și o astfel de decizie. Pentru că am ajunge într-un absurd cvasifundamentalist. Dar nici libertatea de a-i lăsa pe alți să joace în picioare libertățile religioase ale europenilor nu este, nu-i așa?!, „politticaly corret”…

Poate că, juridic, decizia CEDO este fundamentată, Curtea recunoscând (încă!) dreptul de a critica religii, dar nu în felul în care a făcut-o profesoara respectivă, și anume numindu-l pe Mohamed „pedofil” (când în fapt era vorba de căsătoria cu un copil, lucru care se întâmpla des și în Europa la acea vreme). Dar nu este aceasta o limitare a unei opinii? A unei interpretări? Și în final o limitare a unei libertăți de exprimare?

După acuzele de negaționism antiholocaustic, să tremurăm acum la orice acuză de negaționism în sensul distrugerii păcii religioase, devine brutal de aberant. În fond, o critică, fie ea și cu accente satirice, este de preferat ștergerii de pe fața pământului a sute de biserici, a încercării de a elimina simbolistica întregului creștinism, de la nivelul unor logouri de instituții caritabile până la afișele care ar putea deranja musulmanii prin plimbările lor prin țările în care sunt găzduiți ca refugiați.

Și la fel de îngrijorătoare este linia de egal pe care CEDO o pune între interpretarea unor fapte contemporane și cele vizând istorisiri cu un caracter mult mai apropiat de basme. Și cert, nu poți să găsești o scuză deciziei CEDO motivând că se încearcă crearea unei enclave într-o Europă creștină în care să se manifeste și „bieții” musulmani, deveniți din refugiați cetățeni de drept ai unei noi impuneri politice.

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea