Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la proclamarea solemnă a anului 2019 ca An omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești. Catedrala Patriarhală „Sfinţii Împărați Constantin şi Elena”, Bucureşti, marţi, 1 ianuarie 2019:

2019 – Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și Anul comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2019 drept Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Satul este localitatea rurală ai cărei locuitori se ocupă, îndeosebi, cu agricultura, fiind constituit din case și gospodării locuite în majoritate de țărani[1].

Satul este şi spațiul în care s-au format şi păstrat, de-a lungul timpului, multe dintre valorile spirituale, culturale și identitare transmise până la noi. În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, satul este deseori amintit ca loc de împlinire a profețiilor sau a voii lui Dumnezeu (Ieşire 8, 13; Levitic 25, 31; Judecători 5, 7; Neemia 6, 2; Iezechiel 38, 11), dar şi ca spaţiu de păstrare a tradiţiilor poporului ales (Estera 9, 19).

Sfinţii Evanghelişti ne spun că „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35; Marcu 1, 38; Marcu 6, 6; Marcu 8, 27; Luca 5, 17; Luca 9, 12).

Deci, Iisus a propovăduit Evanghelia Sa nu numai în oraşe, ci şi în sate. Satul în care mergea El adesea era Betania, unde locuiau Lazăr şi surorile lui, Marta şi Maria. Pe prietenul Său Lazăr, Iisus l-a înviat din morţi (cf. Ioan 11, 17-45), iar apoi a intrat El Însuşi în Ierusalim ca să fie răstignit şi să învieze.

După Învierea Sa din morţi, Domnul Iisus Hristos S-a arătat ucenicilor Luca şi Cleopa, ca un călător necunoscut, alăturându-se lor în drumul spre un „un sat care era departe de Ierusalim ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”. În acest sat numit Emaus a săvârşit Iisus prima frângere a pâinii (Sfânta Euharistie) după Învierea Sa din morţi şi Se face cunoscut ucenicilor Luca şi Cleopa, după ce, pe cale, „le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (cf. Luca 24, 13-32).

Aşadar, Iisus dăruieşte şi oamenilor de la sat lumina Învierii Sale împreună cu arvuna vieţii veşnice din Sfânta Euharistie. De aceea, ţăranul creştin sau locuitorul satului cultivă cu evlavie ţarina şi îşi iubeşte patria pământească sau ţara sa ca pe un dar primit de la Dumnezeu şi priveşte spre cer ca fiind patria sa definitivă, în Împărăţia Preasfintei Treimi.

***

Omagierea satului românesc și a contribuției sale majore la devenirea istorică a poporului român este o necesitate și o demnitate. Totodată, este necesară cunoașterea situației precare și incerte în care se află astăzi satul românesc și locuitorii lui.

Satele românești, cu biserici și case țărănești, cu cimitire și morminte străjuite de cruci, cu ulițe și porți primitoare, sunt purtătoarele unui limbaj tainic și vizibil al tradiției, al continuității fizice și spirituale ale acestui neam, sunt oglinzi ale sufletului românesc, în care se arată astăzi, după caz, hărnicia sau delăsarea noastră, responsabilitatea sau indiferența.

Făcând referire la necesitatea sfinţirii timpului vieții pământești pentru dobândirea mântuirii, observăm cum, la sat, viaţa este înţeleasă, mai mult decât în mediul urban, ca timp binecuvântat pentru a sfinţi locul în care trăim. Iar dacă sfinţim locul în care trăim pe pământ putem spera să primim şi un loc în ceruri, „un colţişor în rai”– cum spunea Părintele Paisie Olaru de la mănăstirea Sihăstria de Neamţ.

De asemenea, satul are un cult al pomenirii morţilor şi al legăturii dintre generaţii, mult mai profund decât oraşul, iar creaţiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înţelegerii sensului sfânt al vieţii şi al morţii.

După cum observă Părintele Dumitru Stăniloae, ţăranul român vede prezenţa harică şi ocrotirea milostivă a lui Dumnezeu în toate cele prezente în jurul său: „Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. El spune în Mioriţa: «Pe un picior de plai,/Pe o gură de rai». El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, încât foloseşte pentru ei diminutive (de familiaritate – n.n.): «Dumnezeu drăguţu’», «Măicuţa Domnului».”[2].

În discursul său de recepție la Academia Română, din 29 mai 1940, intitulat „Laudă țăranului român”, scriitorul interbelic Liviu Rebreanu vorbea despre „aurul curat” din sufletul țăranului român[3], care este, de fapt, spiritualitatea profundă a acestuia, lumina credinței și a hărniciei, a dărniciei și a jertfelniciei ca dăruire de sine și dăinuire spirituală în timp și peste vremuri.

Din nefericire, este limpede pentru noi toţi că satul românesc nu mai este astăzi ce era cu mai mulţi ani în urmă, dar nici nu se poate spune că nimic din ce a fost în trecut nu mai poate fi recuperat sau cultivat astăzi.

Cea mai profundă criză pe care o resimte în prezent ţăranul român este suferința dezrădăcinării sale şi a înstrăinării sale prin emigrație în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor ţări, decât pentru propria sa patrie de origine. Locurile natale sunt părăsite de către generațiile tinere, iar solidaritatea dintre oameni este tot mai redusă.

Sătenii se înstrăinează de propriul pământ și de propria lor identitate. Tradițiile populare, majoritatea cu o profundă conotație spirituală, sunt căzute în uitare. Industrializarea agriculturii a condus la o eficientizare a activității, dar, totodată, solul a fost poluat prin folosirea îngrășămintelor chimice[4].

Biserica Ortodoxă Română susține dezvoltarea satului la nivel social, cultural și bisericesc. În zona rurală, regăsim multe biserici în construcție sau în curs de restaurare. Avem nevoie de case parohiale, pentru ca preoții să locuiască în sat, dar și de cantine parohiale, pentru ca oamenii aflați în nevoie să fie și mai mult ajutați cu o masă caldă.

Se constată că, în satul lipsit de biserică și de preot, sau în care preotul nu locuiește, există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate, mai puțină solidaritate între oameni, mai puțină comuniune și mai puțină bucurie.

În schimb, acolo unde biserica este deschisă în fiecare duminică și zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranță, organizând programe de întrajutorare și mobilizând credincioșii să ofere ajutor celor lipsiți, vârstnici și bolnavi, situația spirituală și socială a parohiei este diferită.

Actul liturgic nu are numai o consecință religioasă, ci el influențează și viața socială, aduce un spor de calitate vieții într-o anumită comunitate. Acolo unde există cooperare strânsă între preot, primar, învățător și medic, se creează speranță mai multă și comuniune spirituală mai intensă.

În sprijinul zonei rurale este desfășurat şi Proiectul SĂNĂTATE PENTRU SATE, organizat de Patriarhia Română în parteneriat cu Ministerul Sănătăţii, în baza Protocolului de cooperare, semnat la data de 3 septembrie 2015. Acest proiect, iniţiat şi dezvoltat mai ales de voluntarii de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului, a fost extins la nivelul întregii Patriarhii Române.

Deplasările Caravanei SĂNĂTATE PENTRU SATE în localităţi rurale au avut ca rezultat până în prezent opt mii de beneficiari, în majoritate vârstnici şi copii, care au fost consultaţi medical cu multă atenţie şi mult profesionalism. Proiectul SĂNĂTATE PENTRU SATE reuneşte entuziasmul şi disponibilitatea voluntarilor şi al medicilor voluntari cu buna cooperare a preoţilor parohi şi a primarilor din sate, mobilizând astfel populaţia din mediul rural spre a beneficia de consultaţii medicale gratuite.

Prin urmare, se constată că este necesară o mai intensă solidaritate între parohiile urbane și cele rurale și mai multă cooperare cu autoritățile locale, regionale şi centrale, pentru a susţine şi ameliora viaţa satelor.

***

Totodată, anul 2019 este Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești. Evocăm, așadar, personalitățile-reper ale culturii teologice românești, care, prin ostenelile lor cărturărești, au contribuit la luminarea credincioșilor prin cultură și la trezirea conștiinței românești.

Îl comemorăm pe vrednicul de pomenire Nicodim Munteanu, al doilea Patriarh al Bisericii noastre. Născut în satul Pipirig, județul Neamț, la 6 decembrie 1864, Patriarhul cărturar Nicodim Munteanu a păstorit Biserica Ortodoxă Română în vremuri tulburi şi grele, cu mare responsabilitate, mult curaj şi jertfelnicie.

A fost ales ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române la 30 iunie 1939, păstorind până la trecerea sa la cele veșnice, în 27 februarie 1948. A fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, în 4 martie 1948. A tradus şi tipărit Sfânta Scriptură şi o mulţime de cărţi duhovniceşti.

Celălalt vrednic patriarh pe care-l comemorăm anul acesta, Iustin Moisescu, s-a născut la 5 martie 1910, în Cândești, județul Argeș. I-a succedat Patriarhului Justinian Marina în scaunul patriarhal, fiind ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în 12 iunie 1977 şi păstorind până la moartea sa, în 31 iulie 1986.

Într-o vreme în care regimul politic comunist încerca să impună societății românești ateismul materialist, Patriarhul Iustin a dăruit culturii teologice lucrări fundamentale, precum şi o nouă ediție sinodală a textului scripturistic (Noul Testament din 1979 şi Biblia sinodală din 1982), cărți de cult diortosite, traduceri patristice valoroase, noi manuale pentru învățământul teologic și a iniţiat colecțiile „Părinți și Scriitori Bisericești” şi „Arta creștină în România”.

Patriarhul Iustin Moisescu rămâne în istoria Bisericii noastre ca un profesor de vocație, strălucit traducător, remarcabil cercetător și „ca un iubitor al valorilor culturale și artistice ale înaintașilor, pe care s-a străduit să le restaureze și să le lase ca sfântă moștenire urmașilor”[5].

Ne rugăm Preasfintei Treimi să ne dăruiască tuturor puterea și bucuria sfântă ca în acest an, prin manifestările cu caracter pastoral-misionar, cultural-educativ și social-filantropic programate, să aducem recunoştinţă vrednicilor slujitori ai credinţei şi culturii românești, precum şi să intensificăm misiunea Bisericii în societatea de astăzi, printr-o intensă conlucrare între cler şi credincioșii mireni, între slujitorii cultului religios şi ai culturii româneşti.

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

[1] DICȚIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, ediția a 2-a, rev., Ed. Univers Enciclopedic, București, 2016, p. 1076.

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 105.

[3] Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”, publicat în: Academia Română. Discursuri de recepție, LXXVII, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, 1940, pp. 3-14.

[4] Cuvântul inaugural al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit cu ocazia primirii titlului academic de Doctor Honoris Causa din partea Universității Babeş–Bolyai, Cluj-Napoca, miercuri, 7 decembrie 2011, publicat în: †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Lumina Botezului şi bucuria familiei. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2011, Bucureşti, Ed. BASILICA, 2012, pp. 276-290.

[5] Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, „Gânduri despre Patriarhul Iustin Moisescu”, în: Patriarhul Iustin, Opera integrală, vol. 5. Dosoftei Mitropolitul şi alte scrieri, Bucureşti, Ed. Anastasia, 2003, pp. 13-14.