tatălui meu Radu

Seara fără vecernii…
Leagănul timpului îmi răstoarnă memoria:
mormântul tău – pământul din mine…
plecarea-ți timpurie, hienă flămândă, mi-a sfâșiat adolescența.
Zâmbetul chipului tău, înghețat în tăceri, îmi șoptește că e lumină, chiar de-i pustiu.
Privirea-ți albastră, strivită de gheață și lut, asfixiază noaptea… și stelele toate mor rând pe rând într-un ritual sângeros al căderii.
E 9 Ianuarie.
Ninge lin și e târziu.
Zăpezi cumplite se preling insidioase peste rănile inimii…
din ceruri, plânge Dumnezeu.
Singurul cuvânt pe care pot să-l mai rostesc…
e numele tău!

Marius Țion