Românii pe care i-am cunoscut recent în Germania, în urma invitației de a prezenta filmul meu BRÂNCUȘI – CIOPLITORUL DE SUFLETE, sunt de o calitate deosebită, muncesc aici, departe de țara lor, unii suportând greu calvarul exilului, căci nu este ușor să muncești printre străini, deși oficialitățile germane îi ajută. Ei urmează parcă destinul lui Alexandru Ioan Cuza, un domnitor trădat și exilat, fiindcă așa s-a scris la noi istoria.

Dar simbolul spiritului trădat și exilat rămâne Brâncuși. Schimbul de idei dintre mine și românii din Frankfurt, Offenbach și Heidelberg, orașe unde am avut întâlniri memorabile organizate de Comunitatea Românească (CROM) și Ascociatia „Al.I. Cuza” din Heildeberg, s-au desfășurat in jurul acestei idei, concentrând o dramă istorică, de fapt, cu referire la condiția vitregă a valorii exilate, careia i se refuză dreptul de a fi român.

A vorbi despre Brâncuși înseamnă în primul rând a vorbi despre exilatul român, implicit despre ei, despre românii din Germania, care sunt câteva sute de mii. A vorbi despre Brâncuși înseamnă a vorbi despre dreptul de a fi român, fiindcă România refuză să-i considere români pe cei plecați din țară, plecați de nevoie, siliți să emigreze. Sunt recunoscuți, strigă guvernanții, da, însă formal, fiindcă UE impune puterii de la București acest lucru, dar în realitate milioane de români nu au nici un drept. Orice drept al lor este urgisit, îi obligă la proteste, pentru vot, pentru cuvânt, pentru justiție, pentru libertate.
Brâncuși a plecat din România din cauza sărăciei. A fost nevoit să-și întrețină familia ca elev, apoi, când talentul său a dat în clocot, când a simțit că nu poate să-și împlinească vocația în țară, a plecat. Se știe că plecarea lui a fost determinată de comisia care a refuzat să-i accepte bustul lui Carol Davila, care îi fiusese comandat. Se cunoaște faptul că el le-a spus ceva de mamă celor care dădeau verdictul, a făcut stânga-mprejur, a mers acasă, la Hobița, i-a spus mamei sale că pleacă, dar ea nu a avut nici un ban să-i dea, așa că el a plecat pe jos. Este singurul artist mare din istorie care a parcurs pe jos drumul de la origine până la Paris. Era tânăr, dar nu chiar așa de tânăr, avea 29 de ani, dar era în putere și a reușit să ajungă la destinație, deși, pe drum, o ploaie torențială care l-a apucat în Elveția, l-a făcut să intre în spital, de fapt, s-a adăpostit la o mănăstire de maici, unde a fost îngrijit, iar pentru acest fapt, fiindcă nu avea bani să plătescă întreținerea, a cioplit un crucifix pentru măicuțe. Multe astfel de opere, tânărul Brâncuși le-a lăsat pe drum.

În filmul meu BRÂNCUȘI – CIOPLITORUL DE SUFELTE am arătat că a dăruit mănăstirii de la Polovraci o coloană sferică, mănăstirii Tismana un sfeșnic, apoi bisericii Sf. Nicolae din Hobița, al cărei co-ctitor este, i-a dăruit un chivot de o mare frumusnețe, semnat pe talpa lui, chivot care, în acești ani de falsă democrație, a fost furat!!! Și pe oriunde trecea, Brâncuși lăsa urme, astfel de daruri sau obiecte cioplite chiar de el.

Când a fost student la Belle Arte, și-a plătit găzduirea la familia arhitectului Brandl, de pe str. Budai Deleanu nr. 10, din sectorul 4 al Capitalei, cu mici sculpturi. Fiica arhitectului, Lucia Brandl, a fost o renumintă colecționară și Brâncuși i-a dat zeci de pietre cioplite. Lucia le-a păstrat într-un sac, pe care l-a lăsat ca pe o comoară fiului ei, Dică Brandl, dar acesta, la nevoie, le-a înstrăinat, ca să-și cumpere lemne de foc și băutură (a murit alcoolic). Aceste opere de studenție nu erau terminate. Erau crochiuri. Se știe că Brâncuși își șlefuia ani de zile o operă până să o expună, dar aceste opere nu erau pentru expus, ci pentru dăruit. Se știe că atunci când artista Magdalena Rădulescu, celebră și pentru frumusețea ei, l-a vizitat la atelierul său de la Paris, Brâncuși s-a îndrăgostit de ea automat. Și cine nu s-a îndrăgostit de Magdalena? Până și timidul Lucian Blaga (vezi episodul povestit în romanul postum „Luntrea lui Caron”). Și, la plecarea frumoasei pictorițe, Brâncuși i-a spus să-și aleagă o lucrare de pe prevazul ferestrei, pe care o dorește. El ținea acolo pietre cioplite, forme bizare, neșlefuite, pe care le dăruia. Și Maria Tănase a primit o astfel de piesă. Și orice român de soi care îl vizita. Acest obicei l-a practicat toată viața. Dar în epoca dictaturii, securitatea a confiscat aceste lucrări de la cei care se întorceau cu ele în țară. Și la revoluție s-au găsit în casa lui Ceaușescu, care era un mare colecționar (jecmănea tot, ca orice dictator), multe din aceste piese necunoscute, pierdute. Eu le-am descoperit pe unele și le-am publicat în cartea „Apocalipsa după Brâncuși”, apoi, când fenomenul a luat amploare, le-am prezentat într-un catalog din cartea-album BRANCUSI IN AMERICA. THE CATRALOGUE OF THE UNKNOWN WORKS, unde am arătat ce jaf s-a petrecut cu aceste opere necunoscute.

Spectatorii din Hanau, Offenbach, Frankfurt și cei din Heidelberg și orașele din împrejurimi, cum ar fi Frankenthal, s-au arătat foarte interesați de aceste cărți și m-au asaltat cu întrebări, mulți fiind intelectuali de o mare calitate, precum Marlene, un fel de Puck, de spiriduș, care m-a făcut să mă simt un fel de Prospero, Alexandru, un german căsătorit cu o româncă, era bine românizat (vorbea bine românește), Chira Manțu, poetă aromană, pe care o cunoșteam de la Editura Meridiane, unde am scos volumul de convorbiri cu D.I. Suchianu, Dobre Aurel, singurul care vizitase Hobița și Tismana, fiind surprins de legăturile insolite pe care le-am făcut în fimul meu între date cunoscute, „am avut revelația unui nou Brâncuși”, mi-a spus el, la fel cum mi-a spus și Adam Tumele, un galerist din Frankenthal, oraș dincolo de Mannheim, care a venit la Heidelberg special pentru această întâlnire, ca și alți spectatori, care s-au documentat înainte cu privire la invitatul lor. Apetența pentru cultură a acestor oameni merită toată lauda. Unii erau de-a dreptul tulburați, muți de uimire, interziști. Sufletul universal al lui Brâncuși a coborât printre noi. Nu mi-am imaginat cât de mare poate fi dorința românilor din Germania de a avea acest film sau cartea despre Brâncuși în America, tiraj epuizat, din fericire doritorii o mai pot găsi pe Amazon.

Cartea a apărut numai în ediție engleză. Am oferit-o gratuit românilor din țară, Fundației „Brâncuși” de la Tg. Jiu, altor Fundații „Brâncuși”, UAP-ului și Muzeului Național de Artă, Guvernului, Academiei, Departamentului „Români de pretutindeni”, Ministerului Culturii, ICR-ului și altor instituții, dar nimeni, absolut nimeni nu a vrut să scoată această carte, să fie de folos și românilor, iubitorilor lui Brâncuși și cercetătorilor. Atunci am oferit-o Americii, companiei Amazon, care a publicat-o imediat. O puteți lesne găsi pe Internet, cum am spus.
Iată ce dragoste enormă au românii pentru spiritul cel mai ales, universal, pe care îl avem! Barbu Brezianu îmi spunea că partea cea mai importantă a carierei lui Brâncuși s-a desfășurat în America și m-a încurajat să scriu această carte. Așa este. Dar în România nu interesează pe nimeni. Să ridice mâna pe cine interesează!? Am privit nu o dată roată țara, cum, chiar pe nimeni?!

Dragostea românilor pentru Brâncuși este așa de mare încât nu sunt în stare să achiziționeze sculptura CUMINȚENIA PĂMÂNTULUI de la proprietarii în drept, care au recăpătat-o după ani îndelungați de procese cu statul, care a furat-o și se făcuse proprietar pe ea. Era deținută de Muzeul Național de Artă. Lucrarea e un simbol pentru România, dar nu există bani decât pentru corupți, care au venit la putere și luptă de câțiva ani să valideze legal dreptul la corupție și la amnistierea hoților.

Dragostea pentru Brâncuși este atât de mare încât, în anul 1951, când Brâncuși și-a donat României atelierul de la Paris, statul român l-a respins, pe motiv că autorul este un artist decadent, care face de rușine România socialistă!

Și ce fel de iubire a fost pe ex-ministrul culturii Ion Caramitru, care, împreună cu expertul (în ce?) Radu Varia, a făcut ce n-au putut face nici comuniștii cu tractoarele: a demolat Coloana Infinitului de la Tg. Jiu, cu intenția s-o multiplice și s-o valorifice, remontând-o în fața porții lui Ion Iliescu, Varia, Caramitru, în buna tradiție a jafului la români!

Ni se va spune că numele lui Brâncuși este peste tot în țară, în numele unor școli și străzi, că e pe monezi, pe reclamele băncii CEC, da, fiindcă românii s-au învățat numai să profite, de ce să ajute un artist sau altul, când valorile României se descurcă singure și ei pot lua totul de-a gata!? Cu ce l-au ajutat pe Brâncuși? Cu fapte negative, care l-au făcut să-și ia câmpii, să nu mai audă de țara în care s-a născut.
Și cum i-a ajutat țara pe George Enescu, pe Mircea Eliade, pe Emil Cioran, pe Eugène Ionesco, pe artiștii care au inițiat mișcarea dadaistă și suprarealistă, precum Tristan Tzara, Victor Brauner, Jacques Hérold, Marcel Iancu și până la Jules Perahim? Sute de valori, care aveau să-și împlinească visele la Paris sau în alte colțuri ale lumii. Talentele au fost alungate din țară prin conjurația mediocrităților, a puternicilor zilei de a jecmăni fără martori, fără ochi curioși, care să-i vadă de aproape. Proasta gestionare a culturii, a tezaurului național, apoi politica dezastruoasă au dus la pierderea masivă a valorilor, care, deși născute și formate inițial în România, s-au dezvoltat și impus în străinătate.

Pe Brâncuși, așa cum a spus chiar el, mare l-au făcut americanii. În anul 1955, când Guggenheim Museum din New York i-a organizat o restrospectivă însemnată, cu 59 de sculpturi, desene și guașe, Bâncuși a declarat ziarului „The New York Times”: „Without Americans, I would not have been able to produce all this or even to have existed”.
Deci fără americani Brâncuși recunoșate că nu ar fi putut realiza aceste opere, ba mai mult, nici nu ar fi putut exista! Nu a spus „without Romanians” și că fără români nu ar fi existat, ci fără americani. Într-adevăr, americnii i-au organizat sute de expoziții și i-au achiziționat tot ce le oferea, asigurându-i mereu ziua de mânie și o viață fără griji materiale, ca să poată lucra în liniște. Și asta încă de la Paris, când fotograful, galeristul și curatorul american Edward Steichen i-a achiziționat câteva lucrări (chiar în curtea lui de la Voulangis a ridicat prima coloană infinită!), apoi totul s-a legat odată cu participarea lui Brâncuși la prima ediție a faimosului târg de artă Armory Show de la New York, din 1913. A urmat prima personală la galeria lui Alfred Stieglitz, cel mai mare fotograf al timpului. De atunci, americanii i-au organizat în toate marile orașe americane sute de expoziții. Lista se poate găsi în cartea mea.

Mai mult, și după moartea lui Brâncuși, casele de licitații Christie’s și Sotheby’s i-au închinat sesiuni speciale. Ultima s-a petrecut pe 15 mai, anul trecut, pe care o descriu pe larg în cartea ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK, recent apărută. Este vorba despe licitarea lucrării „La jeune fille sophistiquée”, cunoscută și sub titlul „Portrait de Nancy Cunard”, care a fost achiziționată cu suma record de 71 milioane dolari. Acesta este recordul absolut al unui artist român. Și unde s-a petrecut acest lucru? La New York. Nu la București. Ba românii nici nu știau acest lucru, așa cum am constatat personal cu prilejul unor vernisaje la care am participat la București, în cele mai alese medii artistice, precum la MARe, un muzeu particular, fondat de un libanez (!!!), nu demult inaugurat în zona fostei nomenclaturi comuniste (Bd-ul Primaverii).

Din experiența mea americană, mi-am dat seama că e chiar bine să nu se știe ce fac unii pentru România, căci compatrihoții (oficioșii și ofticoșii) sigur le-ar pune bețe în roate, fiindcă de asta există instituții speciale ca ICR, să toarne și să pună frână. Nu știu câți artiști români am cunoscut (vezi ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK), care aveau lehamite când vorbeau despre ce înseamnă suport financiar românesc! Ca banii europeni să intre tot în buzunarele unor bandiți, s-a creat un Minister al Românilor de Pretutindeni și chiar Ministerul Fondurilor Europene! Dar te apucă lehamitea când încerci să comunici cu astfel de paravane, să treci dincolo de ele! Ele sunt create nu să ne ajute să facem punți între noi, ci să împiedice, să controleze orice inițiativă.

Mai an, am vrut să scot revista bilingvă (româno-engleză) „Brâncuși”. Să vă răspundă Ambasada României de la Washington și guvernul României de ce mi s-a respins acest proiect, de ce am fost trimis de la Ana la Caiafa, de ce a intrat în malaxorul funcționăresc al morții? Și puneam (și pun și acum) întrebarea: De ce Bucureștiul nu ar deveni o placă turnantă pe piața mondială de artă dacă îl avem pe Brâncuși? Nu se întâmplă acest lucru fiindcă Brâncuși nu are dreptul de a fi român.

Grid Modorcea, Dr. în arte
Corespondență de la New York