La mijlocul anilor `80, circa două veri la rând cercetătorii de la institutul și muzeul de istorie din Cluj-Napoca au făcut săpături exhaustive în situl arheologic de la Calvaria din cartierul Mănăștur. Adolescent fiind eram curios să aflu rezultatul cercetărilor, chiar de la studenții de la Istorie și tinerii arheologi coordonați de cercetătorul Adrian Andrei Rusu. Aceștia îmi spuneau în timpul săpăturilor de la valul de pământ ce înconjoară mănăstirea benedictină, că au descoperit urme de zid și artefacte de la o veche cetate din secolul IX, înainte de venirea triburilor maghiare și de așezarea mănăstirească catolică de la 1066. Rezultatul cercetărilor nu s-au făcut publice, deși au existat concluzii științifice că înainte de mănăstirea benedictină, aici a funcționat o cetate a voievodului Gelu de la sfârșitul secolului IX. Comuniștii au ”acoperit” descoperirea cu teoria, care s-a dovedit falsă, a lui Constantin Daicoviciu, că centrul puterii ducelui Gelu a fost la Dăbâca. Cetatea Dăbâca era doar un fort militar care proteja intrarea în ducat pe culoarul Lonei şi Poarta Meseşului.

După 1990, istoricii români au susținut două locații pentru capitala lui Gelu, acest ”dux valachorum”. Ioan Silviu Nistor considera că centrul ducatului lui Gelu a fost în comuna actuală Gilău, loc în care s-a ridicat un bust al voievodului. Se suține că cetatea lui Gelu a fost la vărsarea Căpușului în râul Someș. Cronicarul regal Anonymus consideră că Gelu era voievod peste ”vlahi și slavi” și s-a opus inscursiunilor triburilor lui Arpad venite din Asia via Panonia. Un alt istoric clujean, Tudor Sălăgean, autorul monumentalei lucrări ”Țara lui Gelu”, consideră că centrul puterii politice ar putea pe locul fostului castru roman din actuala Piață a Muzeului din centrul Clujului. „Foarte probabil, nu la Dăbâca era cetatea de scaun a lui Gelu. Pur şi simplu, există o serie de caracteristici care nu se potrivesc”, spune istoricul clujean. Istoricul a propus alte două posibile localizări pentru cetatea de scaun. Una ar fi comuna Gilău, situată pe drumul Cluj-Napoca -Huedin, unde istoricii au găsit ruinele unei fortificaţii medievale din epoca în care Transilvania a fost cucerită de triburile maghiare. Cei care susţin această ipoteză invocă şi asemănarea dintre numele voievodului român şi al comunei. Tudor Sălăgean susține că, în varianta medievală a limbii române, numele Gelu era pronunţat, probabil, Ghelău sau Gelău, o formă apropiată de cea a numelui localităţii Gilău. O altă variantă, susţinută de unele dovezi arheologice, este cea în care cetatea de scaun a lui Gelu se afla în zona castrului roman din zona Pieţei Muzeului din Cluj. Ruinele romane au fost consolidate şi refolosite în timpul în care în zonă a domnit Gelu. „Deocamdată, nu putem da un răspuns tranşant. Doar cercetările din viitor vor putea arăta care a fost, de fapt, cetatea de scaun a voievodului”, susține istoricul Tudor Sălăgean.

În urma cercetărilor personale intreprinse acum câţiva ani, rămân la convingerea că adevărata capitală a lui Gelu „quidam Blachus” era pe locul numit Calvaria din Cluj-Napoca, unde se află un val de pământ şi o mănăstire benedictină din secolul XI. Locaţia e pe malul Someşului, în zona unde cronicarul Gesta Hungarorum o fixează ca posibilă capitală a ducelui român Gelu. Povestea celui mai vechi lăcaș de cult creștin din Cluj își are începuturile în urmă cu aproape o mie de ani. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, pe locul actualei biserici, funcționa abația benedictină Monasterium Beatae Mariae de Clus. Pe acest loc au fost descoperite vestigii și mai vechi, ale unei cetăți de secol IX, din perioada voievodului Gelu, conform cercetărilor din anii 1980. Cronicarul ”arpadian” Anonymus a surprins rezistența ducelui român Gelu la ofensiva triburilor maghiare: ”Era un luptător curajos, deşi stăpân peste un popor sărac în arme şi nu cu războinici buni; el, ca un adevărat lider, iese personal în fruntea oastei şi-i înfruntă pe războincii unguri”, conduşi de un oareacare Tuhutum, fiul lui Horca. Acest şef maghiar abandonează atacurile asupra ducelui Menumorut şi pleacă către centrul Transilvaniei, unde-l găseşte pe Gelu. În bătălie, Gelu este ucis de săgeţile maghiare, armata sa – împrăştiată, iar teritoriul stăpânit de el – ocupat. ”Şi oprindu-se aici mult timp, atunci Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el om priceput, după ce a început să afle de la locuitori despre bunătăţile ţării Ultrasilvane unde stăpânirea o ţinea un oarecare vlah Gelou, a început să ofteze, şi să se întrebe dacă n-ar fi posibil, prin graţia ducelui Arpad, domnul său, să obţină ţara Ultrasilvana pentru sine şi urmaşii săi.(…) Iar Tuhutum numit mai sus, om foarte prudent, a trimis pe un oarecare bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca umblând pe furiş să se informeze asupra calităţii şi fertillităţii ţării Ultrasilvane, şi cum sunt locuitorii săi, şi dacă ar fi cu putinţă să se facă război cu ei, căci Tuhutum voia să-şi câştige nume şi pământ. După ce a sosit, i-a spus stăpânului său despre bunătăţile acelui pământ.(…) Atunci Tuhutum, a trimis solii săi la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri pentru a lupta contra ducelui Gelu. Ducele Arpad, după consfătuirea avută, a lăudat voinţa lui Tuhutum şi i-a dat îngăduinţa să meargă dincolo de păduri pentru a lupta contra lui Gelou. Auzind aceasta de la trimisul său, Tuhutum s-a pregătit cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii săi acolo, a plecat peste păduri, către răsărit, contra lui Gelou, ducele vlahilor. Iar Gelou, ducele ultrasilvan, aflând despre venirea lui, şi-a strâns armata şi, foarte repede, a pornit călare în calea lui, pentru a-l opri la porţile Mezeşului, dar Tuhutum, traversând pădurea într-o zi, a sosit la râul Almaş. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă, între ele găsindu-se numai râul. Ducele Gelou, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo. Şi făcându-se dimineaţă, Tuhutum, înainte de auroră, a divizat armata sa în două părţi şi partea cealaltă a trimis-o puţin mai sus, pentru ca, trecând râul, fără să ştie soldaţii lui Gelou, să intre în luptă. Cum s-a şi făcut. Şi deoarece trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelou au fost învinşi şi mulţi dintre ei ucişi, şi încă cei mai mulţi capturaţi. Când ducele Gelou a văzut aceasta, pentru a-şi apăra viaţa, cu puţini a început să fugă. Şi când fugea în grabă spre fortăreaţa lui situată lângă râul Zomus(n.r. Someş), ostaşii lui Tuhutum urmărindu-l în fuga mare, l-au ucis pe Gelou lângă râul Copus (n.red. Căpuşi, un afluent al Someşului)”, se arată în cronica lui Anonymus. Deși descrişi ca fiind săraci în arme, războinicii valahi şi slavi ai lui Gelu erau destul de curajoşi pentru a-i înfrunta pe călăreţii maghiar. Ungurii au fost nevoiţi să recurgă la un şiretlic strategic pentru a-i înconjura pe luptătorii lui Gelu, înarmaţi în special cu arcuri. Gelu grav rănit, moare pe malul Someșului, lângă cetatea sa, care ar putea fi actuala locație Calvaria aflată aproape de râul Someș. Evident că sub actuala mănăstire benedictină se află o cetate deținută de ducele român Gelu. Rămâne ca pe viitor cercetările să dovedească că actuala cetate de val de pământ și palisadă de la Calvaria să fi fost chiar capitala voievodului Gelu, situată pe drumul sării dintre ocna Cojocnei și câmpia Panoniei. Actualul sit arheologic Calvaria din cartierul Mănăștur ar trebui inclus în circuitul turistic local și regional, ca cea mai veche cetate medievală românească din secolul IX.

Ionuț Țene