De la începutul anilor 1970, Nicolae Ceaușescu a impus subordonarea totală a istoriografiei și filosofiei în slujba ideologiei partidului comunist prin înființarea instrumentului de control, special înființat de Academia de Științe Sociale și Politice. Pe frontul gândirii istoriografice autohtonismul devine o constantă a scrisului istoric încurajată de PCR. Se punea atunci surdină la importanța cuceririi romane și a romanizării dacilor, pe principiul că autohtonii nu se puteau lăsa cuceriți de un imperiu. Se acordă importanță istoriei dacilor, care sunt acum considerați trunchiul etnic al națiunii române în formarea etnogenezei. În anul 1976, Nicolae Ceaușescu organizează Congresul Culturii și Educației Socialiste în care subordonează total știința ideologiei și cultura paradigmei marxiste în parametrii ceaușiști în vederea realizării societății socialiste multilateral dezvoltate. În acest context de izolare culturală și ideologică a României apare un curent cultural cu puternice influențe în societatea românească – protocronismul. Faptul că a apărut într-o perioadă a recrudescenței național-comunismului și pentru că a fost preluat imediat de către publicațiile Săptămâna, Luceafărul, Scânteia Tineretului și Flacăra, care l-au distorsionat ca percepție și mesaj, și astăzi protocronismul este digerat greu de gândirea istoriografică românească ca o excrescență sau o ciudățenie a fostului regim, în realitate acest curent de gândire original a fost o renaștere a percepției românești asupra lumii culturale. Promotorul protocronismului a fost un mare intelectual cu origini culturale și universitare în perioada interbelică: Edgar Papu. România culturală a cunoscut începând cu secolul XIX un puternic curent sincronist, de adaptare la curentele ideologice occidentale. Teoreticianul Eugen Lovinescu a surprins într-o excelentă carte de teorie, sincronismul românesc la valorile occidentale. Dar exacerbarea sincronismului cu Occidentul a dus la un dezechilibru interior al gândirii românești, la o criză după modelul ”formelor fără fond” susținută de Titu Maiorescu și explicate de Mihai Eminescu în publicistica sa. Cultura română prin sincronism a devenit o formă fără conținut, fără să se mai ia în considerare valorile și ierarhiile originare și originale românești.

Edgar Papu avea în anii `70 calități reale de a revitaliza cultura română asediată în “obsedantul deceniu“ de sovietism. Se naște în 1908 la București din părinți contabili (Iacob Pappu și Italia Pappu, născută Bettelli). Între 1915-1927-gimnaziul și liceul la Colegiul „Sf. Sava” din București, apoi urmează Facultatea de Litere și Filozofie între 1927-1931, 1928-1932. În 1930 audiază cursuri la Universitatea din Viena iar în 1932 la Instituto Interuniversitario Italiano din Florența. În 1934 urmează cursuri de istoria artei italiene la Perugia. Între 1935-1937 își pregătește lucrarea de doctorat la Viena cu profesorul Friederich Kainz, lucrare susținută în România (Formele deschise în artă). Mai târziu devine profesor la Liceul Național din Iași iar apoi profesor de estetică la Universitatea din București, fiind asistentul lui Tudor Vianu și lector la lector la Catedra de estetică și la aceea de literatura universală. Devine autorul unei cărți de excepție dedicată barocului: ”Barocul ca tip de existență”. La 15 decembrie 1961 este arestat, fiind acuzat de „înaltă trădare” și condamnat la opt ani de închisoare. I se confiscă averea și face închisoare la Bacău în grajdurile din apropierea orașului. După eliberarea sa, în 1964, duce o viață de om marginalizat, nemaifiind primit la Universitate sau în vreun alt loc de muncă, aşa că se vede nevoit să accepte colaborări fără drept de semnătură. În asemenea condiții cumplite va lucra la traducerea „brută” a „Infernului” din Divina Comedie. În acest cadru de izolare morală și social-politică, Edgar Popu publică două eseuri care schimbă parcursul istoriei culturii românești în epocă, cu un ecou uriaș până astăzi. Discursul său inteelctual va fi din păcate distorsionat de interesele ideologice și culturale ale unui grup național-comunist din partid, care a folosit protocronismul pentru fanteziile lor politice în lupta pentru putere. Ideea lui Edgar Papu vine pe fondul excepționalismului românesc încurajat de regimul ceaușist. La cererea revistei de valoare internațională ”Secolul 20” condusă de gânditorul european Dan Hăulică, marginalizatul gânditor român Edgar Papu publică eseul ”Protocronism românesc”, ce devine în scurt timp foarte cunoscut în mediile intelectuale românești. El lansa o amplă discuție despre propensiunea universală a culturii române. Edgar Papu revine cu un nou eseu publicat în ”Secolul 20”, în 1976, intitulat: ”Protocronism și sinteză”. Teoria susține ideea unui dezechilibru între ”forțele creatoare” și ”forțele receptoare”, între inovație și imitație sincronică în cultura română. Edgar Papu propune instaturarea unei stări de echilibru și evidențierea precursoratelor românești în diverse domenii. Teoria lui Edgar Papu a fost preluată cu unele exagerări de precursorii excepționalismului românesc în cultură în frunte cu Dan Zamfirescu, Paul Anghel, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Mariana Brăescu, Ilie Bădescu, Artur Silvestri și Eugen Barbu. Ideea lui Edgar Papu a fos radicalizată ca o contrapondere la sincronismul lui lovinescian, fapt ce nu era așa. Ptrotocronismul se dorea o stare de echilibru în cultura română față de imitația grobiană propusă de adepții lui Lovinescu, ce aruncau cultura română în pastișă și lipsă de originalitate după formula ”formelor fără fond” a lui Titu Maiorescu. După 1990 ideile lui Edgar Papu au fost promovate excelent de scriitorul Artur Silvestri. În anii 1980 protocronismul modificat de partidul comunist a devenit o teorie oficială în cultura regimului. Edgar Papu folosește ca exemple Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, care ar fi anticipat literatura barocă europeană, îl consideră pe Dimitrie Cantemir ca pe un scriitor romantic avant la lettre, iar pe Mihai Eminescu ca pe un predecesor al existențialismului și sociologiei. Concluzia lui Papu este că „protocronismul este una din trăsăturile dominante și definitorii ale literaturii noastre în context mondial”. După 1990, excesul de sincronism occidental a produs un dezechilibru în cultura română până la diluarea valorilor autohtone. De aceea, astăzi reafirmarea dezbaterii despre protocronism în viziunea strictă a gândirii lui Edgar Papu, fără excese legate de excepționalism, ar descătușa forțele creatoare și originale ale culturii române încătușate fără niciun spirit critic de imitația occidentală.

Ionuț Țene