Soarta unui critic de arta este foarte grea in America, fiindca presupune capacitatea de a te adapta la toate experientele. Gustul tau estetic nu trebuie sa prevaleze in fata diversitatii. Nu exista o demarcatie intre genuri artistice, nu exista o tendinta sau directie care sa aiba legatura cu traditia. Cultura insasi este bulversata de cautarile experimentale, care nu au legatura cu arta. Iar negustoria transforma opera de arta in marfa. Si mereu, la fiecare pas, te intrebi ce e arta? Niste scaune rupte si aruncate intr-un colt de galerie, care nu seamana cu nimic din ceea ce stim ca arata o galerie, fiindca aici este vorba de un palat? Gunoaie in palate?! David Zwirner Gallery, de pe 69 St., sau Petzel Gallery, de pe 67 St., sunt astfel de minuni ale arhitecturii. Nu stii ce sa admiri mai mult, locul unde se expune sau ce se expune.
Ma uitam la ce expunea Jorge Pardo, la Petzel, in expozitia numita “Excentric Reflexivity”, in care kitsch-ul era chiar strident, un nonconformism aberant, precum un frgider, care era cea mai admirata “opera de arta”, fiindca in el se gasea ciocolata si bere Radeberger, pe care le doreau toti. Niste scule de atelier, chei mecanice de diferite dimensiuni, aruncate pe podea, nu puteau starni nici un fel de reactie primara, daramite una estetica. Artistul nu ne-a dovedit ca stie sa traga o linie, sa deseneze un portret, dar avea rudimentele sale reflexive (de unde reflexivitate la ceva opus oricarui act de gandire?) expuse intr-un palat.
Si ma gandeam la mii si sute de mii de artisti de mare talent din Romania si din alte tari europene care mor cu talentul in brate, fiindca nimeni nu le da sansa sa ajunga aici. Vizitatorii, de o mare eleganta, oameni alesi din lumea artei, nu aveau nici un ochi pentru ce era expus, ei discutau intre ei, venisera sa se revada, sa se reintalneasca, expozitia era doar un pretext pentru continuarea unor disctutii anterioare.
Este cumplita presiunea kitsch-ului in palatele americane. Si sunt multi tineri, in special asiatici, care admira astel de experimente, ca niste dulapuri facute tandari si care ocupa o sala de expozitie de vis. Cred ca niciodata artistii cei mari ai lumii nu au beneficiat de asemenea conditii de manifestare a harului lor precum acesti neica-nimeni. Aceasta fronda, de a face ceva fara sa faci nimic, cum spune Lars von Trier in Dogma lui, de a face ceva fara nici o substanta, fara nici o rezistenta materiala macar, fiindca materialele sunt cu totul ordinare si efemere, este total depasita, au realizat-o de acum aproape o suta de ani avangardistii, da, dar s-a uitat, si o reiau artistii contemporani, care se fac ca nu stiu de un Marcel Duchamp, fiindca invazia spectatorilor/privitorilor/clinetilor tineri incurajeaza astfel de tendinte, care fac parte din malaxorul nonculturii. Snobismul este cel mai mare adversar al artei si nu e nimic de facut, nu te poti lupta cu el, este imperial, adica masiv, ca aglomeratia din Times Square. Iar America este tara banului. Arta nu coteaza aici. Nu suntem in Europa geniilor, aici orice neica-nimeni, daca are tata bani, poate deveni peste noapte artist de geniu, expus in cele mai selecte galerii.
Desigur, nu trebuie sa judecam viata artistica a New York-ului dupa expozitia de la Petzel. E suficient sa intri in galeria urmatoare si deodata totul se schimba. Ca minunile create de Sherrie Levine in expozitia de la Zwirner, numita “After Reinhardt”. Uluitor! Arta suta la suta! Levine este o clasica a modernismului, ea s-a afirmat in anii ’70 si are o experienta covarsitoare in genurile pictura, sculptura, fotografie, ceea ce expune si acum, de la seria de tablouri monochrome dupa Reinhardt la sculpturi de epoca renascentista, in care domina combinatiile dintre animale regale, ca leul si elefantul, la seria de portrete alb/negru si color, o adevarata sarabanda a circului, a personajelor expresioniste, tot dupa Reinhardt, nume care ne trimite la artistul american Ad Reinhard, abstractionist, care a activat in anii ’30-60’, dar si la inovativul regizor de teatru si film german Max Reinhardt. Suntem aici in lumea culturii, a marilor asociatii de idei, a rafinamentului artistic.
Ce facem in aceasta situatie, in care, in doua palate alaturate, se pot vedea experiente atat de diferite, radicale, unul care tine de traditie, altul de non-arta. Frumosul si uratul convietuiesc pe aceeasi strada, te lasa sa alegi. Nu poti decat sa constati, sa descrii si sa optezi, daca ai de ales si totusi trebuie sa dai un verdict.
Iar peste cele doua tendinte, apare a treia, la Long-Sharp Gallery, de pe 57 St., in care artistul Metis Atash, in expozitia “Introspection”, expune o serie de statui reprezentand un copil budist care se roaga. Suntem deodata intr-un spatiu sacru, care ne aminteste ca suntem finite care avem o credinta si un Dumnezeu.
Grid Modorcea, Dr. in arte
Corespondenta de la New York
