Din păcate lumea nu cunoaşte marea influenţă pe care cultura română o are asupra poparelor din Balcani.Importanţi scriitori din Balcani şi-au făcut studiile în România şi au scris despre literatura română, în ultimele două secole. Un exemplu clasic este poetul naţional albanez Lasgush Poradeci, care a studiat în România şi a fost îndrăgostit de opera lui Mihai Eminescu. În ziua de astăzi presa şi cercetătorii nu valorifică uriaşa influenţă culturală a poporului român în Balcani. Lasgush Poradeci s-a născut pe 27 decembrie 1898 în oraşul albanez Pogradec de pe malul lacului Ohrid. Numele său era Llazar Sotir Gusho, dar când a început să scrie şi-a luat pseudonimul Lasgush Poradeci. Şcoala elementară o face în oraşul natal pentru ca apoi să studieze la Liceul românesc Manastir (Bitolia) din 1908, pe atunci din Imperiul otoman. Urmează cursuri liceale şi la Atena.Se îmbolnăveşte de plămâni şi-şi petrece următorii doi ani într-un sanatoriu. Datorită izbucnirii primului război mondial nu reuşeşte să termine studiile. În anul 1921, părinţii îl trimit la Bucureşti, pentru a-şi finaliza studiile.. După 1919 merge la Bucureşti şi urmează cursurile Şcolii Naţionale de Arte Frumoase. Nevând bursă a trebuit să lucreze munci necalificate ca să se întreţină la şcoală. Se implică în Asociaţia Albanezilor din România, devenind în 1922 secretar general. Primeşte o bursă de la statul român să urmeze filologia romano-germană la Universitatea din Graz, unde-şi susţine doctoratul în Litere cu o teză despre poezia lui Mihai Eminescu (care nu s-a publicat în România). Lasgush Poradeci publică două volume de versuri, care apar la Bucureşti: “Dansul stelelor” (1933) şi Steaua inimii” (1937), ambele editate în România. A fost căsătorit şi a avut două fete, pe Marie şi Konstantina.Poezia sa a fost influenţată decisiv de lirica eminesciană, ca şi de marii romantici germani.

Revine în Albania în anul 1935 şi activează ca profesor la Tirana până în 1944, când comuniştii veniţi la putere îl pun la index şi persecuţii. Faptul că nu a dorit să colaboreze cu regimul comunist Lasgush Poradeci a fost şomer şi a dus o viaţă extrem de pauperă până la moartea sa din 1987. A lucrat doar câţiva ani la Institutul de Ştiinţe şi dat apoi afară pentru că nu colabora cu partidul comunist. Nu a mai fost publicat, iar numele său era rostit în şoaptă şi cu frică. Dictatorul albanez Enver Hodja a încercat să-l atragă de partea partidului comunist, dar nu a reuşit.

Sunt interesante mărturiile fiicei sale Maria: Dictatorul nu merita nici să i se pronunţe numele, spune Marie Poradeci. Poetul nu a pomenit niciodată numele lui Enver Hodja, îi spunea pur şi simplu “el”. Dar oficialii regimului aveau răb­dare. Erau anii în care fiicele poetului, pentru care acesta avea o slăbiciune deosebită, îşi terminaseră studiile şi trebuiau să-şi găsească un loc de muncă. Comuniştii ştiau că ele erau pentru poet “călcâiul lui Ahile”, iar pentru regim acest lucru ar fi putut să fie un atú în relaţia cu Poradeci, titrează alar.ro. Prin ele s-ar fi putut răzbuna împotriva lui. Povesteşte fiica poetului: „Îmi amintesc că era prin 1978-1979, cred că în luna august, când au venit acasă la noi nişte oameni de la Comitetul de partid. După o scurtă prezentare, i-au spus lui tata „uite, vine 16 octombrie, ziua de naştere a tovarăşului Enver, şi ar fi bine să scrii o poezie dedicată lui”. După care au plecat. În noaptea aceea, tata a fost foarte nervos. Intra şi ieşea, tuna şi fulgera, iar eu şi cu soră-mea, căci mama era plecată la Tirana, nu ştiam ce e cu el. Nimeni nu poate şti la ce s-a gândit în acea noapte Lasgush Poradeci. Şi cât de frământat a fost. I se ceruse o poezie, numai una, în care să-l laude pe conducător. Şi în curând, tot el avea să ceară autorităţilor, pentru fetele lui, dreptul de a merge la studii la universitate. I se cerea, deci, un compromis, unul extrem de mic în opinia autorităţilor. Pe care alţi autori, marea lor majoritate de fapt, îl făceau cu entuziasm. Numai că poetul nu era omul compro­misurilor. Se pare că în noaptea aceea gândul sinuciderii nu-i fusese străin. Dimineaţa, când s-a trezit, eu m-am dus la el să-i fac patul şi, când i-am ridicat perna, am văzut un revolver, continuă Marie Poradeci. I-am spus sorei mele şi ne-am speriat amândouă, dar nu am pomenit nimănui nimic. În seara aceea, Kostandina l-a întrebat: “tată, ce e cu ăsta aici?”. Iar el s-a justificat spunând: “Ne trebuie ca să ne apărăm de hoţi “. După un timp, o femeie care se pretindea prietenă de familie ne-a spus că în noaptea aceea Lasgush a vrut să se sinucidă. De unde ştia ea? Deci, mulţi dintre cei care ne intrau în casă raportau pe urmă la securitate. Tata spunea mereu: “Avem o singură moarte, iar eu o să mor atunci când mi-o suna ceasul. Nu pot să merg la puşcărie, ca să mă umilească ei, căci ei îi umilesc pe toţi deţinuţii, îi scuipă, îi bat. Şi cel mai bine ar fi să mă sinucid”. Fiica sa îl descrie ca un personaj puternic care a ales veşnicia, nu succesele faciel de moment oferite de comunişti.Tata ne spunea uneori: “Eu înţeleg că situaţia voastră precară mi se datorează mie, că voi nu aveţi nicio vină, dar acum sunteţi mici şi nu înţelegeţi. Veţi înţelege mai târziu cine a fost tatăl vostru şi nu trebuie să uitaţi niciodată că sunteţi fiicele lui Lasgush Poradeci. Eu nu pot să fiu alt tată. Eu nu scriu despre el şi nici copiii mei nu i-i dau lui. Căci dacă voi scrie despre el, când va muri el, va muri şi opera mea. Iar eu sunt poetul veşniciei”. El nu a pronunţat niciodată numele dictatorului. Numele lui Enver Hodja nu a fost pronunţat niciodată la noi în casă. Nici când a murit (E.H. a decedat în aprilie 1985, cu doi ani înaintea poetului, n.n.) n-a vrut să ştie de el. Când noi i-am spus “tată, a murit”, jumătate de oră mai târziu el uitase. Ne-a văzut privind la televizor pe mine şi pe sora mea şi ne-a întrebat: “Ce faceţi voi acolo?”. Noi i-am răspuns: “A murit el, tată, a murit “. Iar el ne-a răspuns: “Aa, n-am ştiut, uitasem”. Pentru că nu-l interesa deloc. Deloc. Şi spunea mereu: “Eu sunt nemuritor. Ei vor muri, se vor duce, dar eu sunt nemuritor. Voi trăi mereu, sunt veşnic.” Aşa după cum i-a scris lui Asdreni, într-o scrisoare: “Poetul nu moare niciodată, el trăieşte în sufletul poporului său”. Acest poet naţional albanez care a iubit cultura română nu a fost încă tradus în România. De ce?

Ionuţ Ţene