În temniţa comunistă a fost închisă elita intelectuală a României. Din suferinţa acestor tineri prizonieri ai regimului bolşevic s-au născut nestemate lirice unicate în spaţiul concentraţionar al Europei de est. Închisoarea a fost un aşafod al durerii din care s-au născut poeţi autentici. Influenţaţi de lirica blagiană, dar şi de poeziile memorate de mii de deţinuţi ale camaradului lor de suferinţă, Radu Gyr, tinerii sechestraţi brutal de un regim fără niciun Dumnezeu şi criminal prin ideologie au reuşit să creeze adevărate opere literare, care şi astăzi sunt date uitării de critica de specialitate sau uitate în sertarele unei memorii ocultate. Un poet care a trecut prin gulagul românesc fără să cadă în ispita reeducării a fost Virgil Mateiaş. Închis la Ocnele Mari, Gherla sau Aiud, Virgil Mateiaş a refuzat ambele reeducări: cea violentă d ela ocnele mari şi cea psihologică de la Aiud. S-a născut în 26 ianuarie 1909 în comuna Dridif. A urmat cursurile liceului Radu Negru din Făgăraş. Fiul învăţătorului Ilie şi al Cetăţii Făgăraş, avocat al Dreptăţii. A fost arestat în 1933, între1938-1940, prigonit între 1945-1948, re-arestat între 1948-1955 şi re-re-arestat între 1958-1964. Erou şi veteran de război (1941-1943), decorat cu ordinele: “Bărbăţie şi Credinţă cu Spade cls. a III-a” şi cu “Coroana României cls. a V-a cu Spade şi Panglică de Virtute Militară”.Supravieţuind atât prigoanelor carliste şi antonesciene, cât şi războiului din Rusia, ajunge hăituit de nouă putere comunistă instaurată în România. Alături de partizanii şi fugarii din munţi a opus rezistenţă regimului totalitar. În 1948 a fost prins, arestat la Făgăraş şi închis în beciurile Securităţii. După puţin timp a fost mutat la Ocnele Mari. În primăvara lui 1951, aici începea reeducarea după modelul Piteşti. Timp de 6 luni, Virgil Mateiaș a refuzat demascarea camarazilor săi şi reeducarea prin bătaie, schingiuire şi înfometare. Poziţia lui constantă privind practica de reeducare a dus la desfiinţarea acestui mod de tortură. „În intervalul dintre bătăi eram pus să stau în picioare cu faţa la perete ceasuri întregi. Cădeam. Mă aşezau pe prici cu faţa la perete șezând cu picioarele întinse şi mâinile pe genunchi fără a face vreo mişcare într-o parte sau alta, cu privirea în perete. Nu mi se permitea să mă scol, nici să beau apă nici să mă spăl. Sângele curgea şi hainele mi se lipeau de corp. În poziţia aceea trebuia să stau de la 5 dimineaţa până la 10 seara, deci 17 ore, când mi se îngăduia să dorm pe priciul acoperit de o pătură roasă şi murdară. Mi se dădea ciorba cu un polonic redus. Am numărat într-o apă tulbure 18 boabe de arpacaş“. (Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, Vol. III, ediție îngrijită de Lucia Baki, Editura Marineasa, Timișoara). La Aiud a fost eliberat în ultimul lot. S-a încercat până în ultima clipă „căderea” lui şi racolarea de către Securitate, fără niciun succes. Credinţa în Dumnezeu şi dorinţa de libertate a fost mai mare şi mai puternică decât capcanele întinse de către comunişti.”În octombrie 1962 au fost mutaţi în Zarcă. După numai 3 zile, Virgil Mateiaș a fost adus din nou la izolare pe motiv că se descălţase. În 4 zile şi 4 nopţi a îndurat condiţiile inumane ale izolatorului. „Am făcut din această încercare un prilej de interiorizare, rugându-mă şi cântând“. Acest du-te-vino între Zarcă şi izolator a mai durat. Era decembrie, ger, fereastra era spartă şi deschisă, aceleaşi haine şi bocanci rupţi şi acelaşi gardian cu inima împietrită. „În acele condiţii, la 6 decembrie, mi-a bătut Moş Nicolae la uşă şi a rămas în chip nevăzut cu mine“. Această nesfârşită şi nedreaptă izolare era una din marile atrocităţi ale PCR pentru motivul că Mateiaș ar fi boicotat reeducarea. „Pe mine, suferinţa îndurata m-a întărit, m-a apropiat de Dumnezeu și de mine însumi“. La 3 octombrie 1963 un prim lot de deţinuţi a fost eliberat. Au urmat apoi şi altele. Virgil Mateiaș rămânea în continuare încarcerat. În primăvara anului 1964 a fost scos la muncă unde s-a calificat zidar. Reeducarea continua. Aproximativ 100 de legionari din Zarcă au fost supuşi unui regim de exterminare: izolaţi, hrăniţi cu gogonele murate sau numai cu ciorbă. Erau aruncate căldări cu apă în hârdaiele care veneau de la bucătărie. În 16 aprilie 1964 se dăduse decretul de eliberare. Abia în iulie 1964 colonelul Crăciun, şeful închisorii, i-a anunţat că sunt oameni liberi. La plecarea din închisoare, Virgil Mateiaș a răbufnit într-un şir de cuvinte în faţa tuturor legionarilor condamnaţi de comunişti: „… Cu aceste gânduri trec şi eu azi pragul închisorii, care timp de 16 ani m-a ascuns cu puterea unei pasiuni ispititoare şi amare“. Colonelul Crăciun i-a cerut lui Mateiaș atunci să-i lase discursul scris pe peticul de sac. A plecat cu ultimul lot de la Aiud. „Ne-am despărţit îmbrăţişându-ne şi ne-am risipit pe tot cuprinsul ţării, să înnodăm firul rupt al unei vieţi care ne-a întins fără milă cupa ei de mătrăgună“. Era 31 iulie 1964. Până la revoluţie, viaţa lui Virgil Mateiaș a fost un lanţ de dezamăgiri şi chinuri. Familia persecutată, copiii daţi afară din şcoli, soţia împinsă la divorţ, salariul de mizerie, supraveghere continuă, chemări la Securitate, informatori, desfiinţarea postului de juris-consult, exilul la Homorod şi Rupea timp de 10 ani, apoi pensionarea, percheziţii, lipsa din cartea de muncă a celor 16 ani de închisoare, etc.”(Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, Vol. III, ediție îngrijită de Lucia Baki, Editura Marineasa, Timișoara).
În claustrarea cruntă şi sufocantă credinţa şi poezia au fost pilonii morali ai rezistenţie şi reabilitării sufleteşti. Poetul făgărăşean mărturiseşte ce constituie pentru el poeziile: “O istorie în versuri mai uşor de ascuns de vigilenţa paznicilor, de barbaria perchiziţiilor, de suspiciunea anchetatorilor, şi deci mai lesne de adus acasă. Nu e mai sublimă încântare când omul umilit, singur, înfometat, bătut, împresurat de duhurile răului ce-i stârnesc disperarea, agonia, neantul, sinuciderea, când omul acesta răvăşit îşi mai poate ridica ochii spre cer şi-L strigă pe Dumnezeu. Dintr-o asemenea stare s-au născut aceste versuri. Toate acestea sunt gândurile mele. De ce am făcut versuri? Nici eu nu ştiu. Vă găsiţi în faţa spovedaniei unui om oarecare, spovedanie făcută în versuri simple, ce m-au ajutat să-mi păstrez echilibrul sufletului şi limpezimea minţii, în timpul umilinţelor din singurătatea lungă şi grea a izolărilor. Am căutat să mă întâlnesc cu năzuinţele Neamului meu, din a cărui comunitate spirituală nu am ieşit, şi pe care nu am încetat a-l iubi” , – Ne-am ridicat să punem rânduială/ în ţară, în gândire şi-n cuvânt./ Cum n-am avut hârtie şi cerneală,/ am scris cu sânge-n Cer şi pe pământ. La căpătâiul veacului ce moare,/ ne scuturăm de temniţi şi noroi,/ Cu lanţuri la mâini şi la picioare,/ purtăm şi azi istoria după noi. / E tot mai rău şi-i pretutindeni sânge,/ trădările ne muşcă şi ne frâng./ Când cumpăna durerilor s-o frânge,/ în semn de rugăciune mi le strâng. / Aceste mâni de oase şi ţărână,/ nu-s înger, Doamne, ci om şi cu nevoi./ Coboară-n ţara mea o săptămână, şi-ai să ne laşi să mai grăim şi noi.” (Ne-am ridicat, Aprilie 1951, Ocnele Mari, celula 12, izolare). (apud Gheorghe Constantin Nistoroiu).
Lirica lui Virgil Mateiaş cunoaşte inflexiuni blagiene într-o sinteză psaltică cu o sinergie incantată a versetului biblic. Durerea despărţirii de cei dragi e atroce şi doar legătura directă, mistică, cu creatorul îi mai ţine sufletul în trezvie pentru a nu pierde veşnicia. Poezia lui Virgil Mateiaş e limpede ca o lacrimă şi mesajul ei cristalin şi sărat de urmele atroce ale suferinţei izvorăşte din plânsul meteoric ce-l aproprie, prin smerenie şi pocăinţă, de conştiinţa universală a umanităţii, care nu se vrea căzută, ci doar înălţată prin Înviere.
Tăticule, bine-ai venit,
Vei fi flămând si ostenit!
Tu ne-ai lăsat atât de mici
Când ai plecat, ca doi pitici,
Si iată-ne cât am crescut
Si ce cumintî ne-am mai făcut!
Poftim, tăticule, un măr,
Dar cin-ti-a pus argint în păr
Si unde-ai fost tu până azi
De-i faci măicutii atât necaz?
De câte ori am întrebat,
Măicuta ochii si-a plecat;
De boabe mari de rouă plini
Si curcubeie de lumini.
Ca să tăcem ne-mbrătisa
Si povestea măicuta-asa:
Au fost odată ca-n povesti
Doi prunci cu fete îngeresti
Si ei iubeau cu drag si dor
Pe mama si tăticul lor.
Si mai spunea povestea cum
Tăticu-a fost pornit la drum,
Cum oameni răi l-au luat în zori
Si l-au purtat prin închisori
Să-si lase legea tării lui
Pe mâinile streinului.
Că altminteri el s-ar fi dus
S-aprindă foc în munte, sus
Si că e slab, flămând si gol
Si moartea-i dă mereu ocol.
Că au trecut de-atunci multi ani
De când tăticu-i la dusmani…
Si când povestea se sfârsea,
Nu stiu de ce, mama plângea,
Apoi ne lua si-ngenunchiam
Si Maicii Sfinte ne rugam,
Strângeam icoana până când
Noi, adormeam cu el în gând.
Tăticule, să nu zici NU,
Cel din povesti, nu erai tu?!
(Întoarcera din închisoare, 16 Septembrie 1949, Ocnele Mari, celula 10).
Virgil Mateiaş a fost un poet emblematic al temniţelor comuniste, care a trecut cu demnitate prin gulagul românesc cu ajutorul unor incantaţii lirice fabuloase, care încă nu au fost recuperate de critica şi istoria literară românească. Din versul său şlefuit cu lacrimi răzbate durerea existenţei cu fierul roşu al credinţei şi talentului, situându-se între existenţialism şi expresionism, ca un suprarealist, ce a surprins cheia şi sensul adevăratei vieţi.
Poetul renunţă la politică activă şi se dedică vieţii spirituale, pentru că „noi nu am făcut politică, nu pentru că am dispreţuit-o, ca inutilă, am făcut numai educaţie spirituală a omului, pregătindu-l pentru viaţa publică. Prigoanele sălbatice nu ne-au mai dat răgaz“. E un crez asumat pentru care Virgil Mateiaş a suferit din s-a născut poetul.
“Ne-am ridicat să punem rânduială
În Țară, în gândire și cuvânt,
Cum n-am aflat hârtie și cerneală
Am scris cu sânge-n Cer și pe pământ.”
Greşelile politice s-au transfigurat în biruinţi lirice călite de cnutul ocupaţiei ideologice şi sovietice. Metafora a eliberat sufletul poeţilor temniţelor comuniste spre o literatură autentică şi originală a gulagului românesc.
Ionuţ Ţene
