Adevărul e că numai cine nu a vrut nu și-a făcut la noi un colț de colonie!… Pentru că, în procesul de smulgere a fibrelor din filonul românesc nu a fost niciodată vorba de o „luptă”, de o insinuare inteligentă, de o activare reală a unor agenți de lobby, de influență ori de un minim spionaj economic, nici măcar de rețele și rețete elevate de diversiune și extragere pe sub nasul nostru. Pur și simplu, cei ce au vrut să înfaște ceva au trebuit doar să aibă o minimă voință. Nici măcar „putință” economică, nici măcar resurse logistice și financiare importante… Nu a fost nevoie… Pentru că trădătorii, coloanele de cauciuc, imitatorii de iuda, s-au vândut, nu pe „arginți”, ci pe scobitori, veselă, kitschuri și felurite chinezării la container.

Sigur, am știut în fiecare clipă a trecutului postdecembrist (ce mai are doar o clipă până a deveni, nici măcar cu un foc de pucioasă, parte a trecutului celei ce a fost cândva o mare Națiune), am știut întotdeauna că suntem tratați pe post de colonie. Au avut grijă, nu veneticii, nu acaparatorii, ci vânzătorii de țară de aici să ne-o amintească. De fapt, au creat o cortină-marotă pe care au fluturat-o atât de constant că am sfârșit prin a o accepta ca pe o prezență firească, necesară chiar… Ca pe o cedare benevolă a ceva (un „ceva” intenționat pronunțat aidoma unei valori insignifiante, mărunte, aproape spre a ne rușine că nici măcar să cedăm lucruri de valoare nu suntem în stare, ci doar „mărunțișuri”), un „ceva” dat pentru a ni se elibera și nouă un bilet mototolit în rândul lumii civilizate.

Iar în spatele celei mai oribile cortine de adormit orice pâlpâire a vigilenței, de orbire a unor cetățeni deja orbi prin neputința de a-și fi croit drumul libertății și demnității din Decembrie ’89 până la capăt, s-a purces la adevăratele colonizări. Ni s-au luat resursele, ni s-au vândut pământurile, ni s-au scos la mezat resursele umane, dar nu la valoare lor, de lucrători din fostele industrii redutabile, ci la preț de femei de serviciu, culegători agricoli și îngrijitori de bătrâni.

În toți acești 30 de ani, nu doar trecuți, ci pierduți, un singur lucru a fost poate constant… Menținerea marotei colonialismului Vestului asupra noastră. Al Occidentului care s-a servit cu resursele noastre după cum a avut nevoie. Doar că, în spatele celor mari, feluriți „troli” și-au făcut și ei loc. Și au înfipt țărușii pe care azi îi simțim cu mult mai stabili decât ceea ce au zidit „colonialiștii” Vestului. De care putem scăpa, prin simple recalculări ale cotelor de redevență, prin revizuirea felului de export al resurselor noastre, prin îndreptări juridice ale actelor semnate de vânzătorii de țară. Cei „mărunți”, colonialiștii de mâna a doua, sunt însă bine înfipți aici. Și-au născut rădăcini din semințele otrăvite semănate în pământurile noastre. Și care nu ne mai tratează nici măcar pe post de colonie supusă intereselor lor prin trădările unor cozi politice și guvernamentale de la noi, ci aidoma unei Românii nonexistentă în felia lor „de drept”.

La Budapesta, două instituții (Muzeul Literaturii „Petőfi” și Muzeul de Istorie Militară al Ministerului Apărării ungare) au semnat un acord vizând efectuarea de cercetări arheologice în România, la Sighișoara. Și nu au avut nici măcar bunul simț să treacă pe la Ambasada României, să informeze și Bucureștiul despre intenția de „explorare arheologică a câmpului de luptă de la Sighişoara”. Pentru că ei nu tratează reprezentanța noastră diplomatică de acolo la nivel de ambasadă, nici măcar de consulat al intereselor etnicilor maghiari cu cetățenie română, ci la nivelul unui birou de reprezentare a românilor minoritari din ținuturile „lor”, maghiaro-secuiești. Așa că au semnat un act de intruziune pe pământurile României, în numele unei cercetări arheologice a câmpului de luptă de la Albeşti, unde se presupune că a murit poetul Sándor Petőfi, apoi, pesemne, va veni și valul de „civilizare” (pe modelul impunerilor „civilizatoare”, nu-i așa?!) ale marilor imperii…

Au parafat dară un acord ungaro-ungar (!) cu fast și vuvuzelele lor răsunând a nechezat de iepe isterice de pustă… Să se audă, nu la București, că nu îi interesează poziția noastră, ci prin Europa. Că ei își fac prospectările pe care le doresc prin Bazinul Carpatic. Acum în România, că aici este cel mai simplu să întinzi un șantier de rescriere a Istoriei prin punerea în acțiune a mecanismelor de făcut „dovezi”.

Și chiar le va fi ușor! Pentru că nu le va sta nimeni în cale… Nici măcar să le ceară o hârtie de informare. Nici măcar Ministerul Culturii, care este deja al Identității oricui altcuiva, dar nu al ființei românești. Pentru că nu poți să nu corelezi această anunțată intruziune ungurească în zona Sighișoarei de recenta poziție distantă a Ministerului Culturii față de stabilirea proprietarului siturilor de la Sarmizegetusa, în care „centrul” s-a spălat pe mâini de responsabilitatea sa de a menține caracterul identitar al siturilor ca patrimoniu național, lăsând autorităților locale să decidă a cui și în ce fel de proprietate se încadrează reperele noastre istorice fundamentale (proprietatea publică sau cea privată a consiliilor locale aparținătoare).

Iar Sighișoara va fi probabil doar un prim loc de inserție în forță a aparținerii către „marea națiune maghiară”… Pentru că, nu de felul în care a crăpat Petőfi Sándor pe plaiurile de la noi nu mai pot arheologii unguri (sau poate că îi interesează și asta, pentru că știu să-și respecte simbolurile, și există un oarecare dram de curiozitate și nevoie de satisfacere a aroganțelor de descălecători peste istorie), ci vor să vopsească tot mai multe borne în culorile umoarei verzui.

Nu le mai ajung contururile trasate prin „focurile de veghe secuiești”, pe care nu ne-am obosit să le băgăm acolo unde Țepeș le-ar fi dat o zonă de autonomie, nici redesenările unor „drumuri transilvănene” pentru decuparea Partiumului iar apoi extinderea lui. Și numai mâine-poimâine o să ne ea și „dovezi” ale trecerii (iepelor lor) prin Pădurea Letea, pentru a-și marca întinderea spre gurile Dunării…

Pentru că la noi orice este posibil, orice este permis veneticilor. Și nu doar la nivelul rescrierii cărților de istorie și geografie, nu doar prin inserții în actele oficiale ale Statului Român, nu doar prin deturnarea banilor noștri în contribuții financiare ale unor acțiuni culturale locale, ci prin fapte tot mai concrete, palpabile și cu un tot mai lung termen al posibilității de îndreptare pentru adevărul istoric pe care îl vom lăsa moștenire copiilor noștri.

Cezar Adonis Mihalache – Națiunea