Mizerabil nu este faptul că anunțul finalizării anchetei în Dosarul Revoluției, și trimiterea acestuia în instanță, a fost făcut de un procuror al regimului comunist… Ordinară este încercarea unor avocați de cas(t)ă pesedistă, penibili oratori ai apărării cu orice preț a infractorilor social-democrați, de a induce ideea că un asemenea parcurs al dosarului ar putea duce la nulitatea acestuia. Un tertip, scârbos înainte de a fi huliganic, prin care se vrea amânarea momentului pe care românii îl așteaptă de trei decenii: judecarea lui Ion Iliescu.

Augustin Lazăr, ca fost procuror al RSR (nu „al regimului”, așa cum au fost multe sterpe din aceea vreme, înregimentate după 1989 întru’ denigrarea României prin forurile europene), ar fi trebuit să intuiască faptul că anunțul său va fi urmat de un val de riposte manipulatoare și denigratoare dinspre „jucătorii”, „actorii”, cozile de topor și beneficiarii de sinecuri ai ciumei roșii. E drept, a așezat un soi de barieră împotriva denigrării pe conținut a dosarului de către aceste otrepe cu adevărat ceaușiste, cerându-și scuze pentru acele vremuri. Dar ar fi trebuit să meargă până la capăt, pentru a „sigila” drumul dosarului către Justiție, printr-o demisie personală după anunțarea momentului istoric al trimiterii Dosarului Revoluției în instanță.

Nu, nu ar fi oprit mecanismele roșii din acțiunile lor de denigrare, ducere în derizoriu ori de creare a altor perdele de fum, dar ar fi dat timp instanței să preia dosarul, mecanismele proiliesciene trebuind să caute alte căi de „atac”. Pentru că, în momentul finalizării cercetărilor în Dosarul Revoluției, singurul punct vulnerabil al acestuia îl reprezenta tocmai persoana care va face oficiile de trimitere în judecată.

Pe de altă parte, tocmai această formă de atac strict asupra lui Augustin Lazăr s-a constituit într-un argument al faptului că actualul procuror general a fost exact persoana potrivită pentru a face acest demers final. Pentru că, în fond, un procuror care a activat în timpul regimului comunist, fără a fi fost dovedit ca ieșind, prin activitatea lui din acei ani, din cadrul juridic (este adevărat, nu și moral) al Justiției acelor vremuri, era cel mai potrivit să facă acest gest, fiind și o punte spre o necesară eliberare de povara pe care o ducem de trei decenii.

Evident, instanța nu va reuși să rezolve integral Dosarul Revoluției… Cel puțin, nu din putința de a desface și ultima iță de mister. Dar se poate pronunța asupra vinovăției unui personaj a cărui responsabilitate nu poate fi negată.

În mod cert, s-a vrut ca acest dosar să ajungă în instanță după ce va fi crăpat tocmai personajul în cauză… Pentru că, din acel moment, tot ce reprezenta încă „mister” și „necunoscute” în anchetele procurorilor s-ar fi transformat, din monede de schimb pentru fel și fel de teorii ale conspirației, în repere ale mitizării rolului acestui personaj. În plus, nejudecarea lui Ion Iliescu în timpul vieți, le-ar fi lăsat urmașilor PCR-FSN(PDSR-PSD) posibilitatea recuperării imaginii acestuia în Istorie.

Așa, judecat și culpabilizat, politrucii roșii, vor avea mult mai mult de lucru pentru a recupera imaginea „fondatorului” lor. Pentru că nu-l vor putea „reda” generației următoare doar pe vorbe și fotografii, ci vor avea nevoie și de o rejudecare a procesului pentru eventuala reabilitare a personajului Ion Iliescu.

Un drum lung dacă Ion Iliescu va apuca să fie judecat. Condamnarea lui nici nu mai contează, poate sta în papuci în pragul morgii istoriei. Se poate bucura de ultimele transpirații ale acelui „va fi” sau „nu va fi”, pe care românii le încearcă de trei decenii. Dar o dată stabilită vinovăția, vor fi nule de drept toate „institutele” de procesare a imaginii sale pentru posteritate, feluritele structuri-organizații, atât „de documentare” dar și sinecuri financiare pentru cronicarii iliescieni, iar Ion Iliescu va fi deferit, postJustiției, tocmai adevăratului judecător în timp, Istoria.

Pentru că abia atunci sufletele celor încarcerați sub lespezile de ciment ale cimitirelor unde ne-au fost îngropate Dreptatea, Adevărul și Rostul își vor găsi liniștea.

Cezar Adonis Mihalache – Naţiunea