În plin regim comunist ateu s-au lansat şi afirmat la edituri de stat şi în publicaţii literare oficiale poeţi autentici creştini. E un paradox specific naţional-comunismului ceauşist. Pe lângă binecunoscutul poet creştin Ioan Alexandru, la sfârşitul anilor 1960 s-a lansat un poet cu inflexiuni lirice ortodoxe, mai puţin cunoscut contemporanilor: Daniel Turcea. Opera sa nu este cunoscută noilor generaţii, căreia i se propune contravalori şi nulităţi cu ifose de activişti politici. “Daniel Turcea este cel mai mare poet ortodox din literatura universala contemporana” scria Pr. prof. Dumitru Staniloae. Daniel Turcea s-a nascut la Targu-Jiu, in data de 22 iulie 1945. Este primul dintre cei patru copii ai colonelului Gheorghe Turcea si ai Mariei, profesoara de matematica. Isi petrece copilaria şi adolescenşa la Piteşti. de copil avea abilităţi artistice. Iubea literatura şi pictura. A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Pitești în 1963 și a fost licențiat al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din București în 1968. Debutul său literar se produce în revista „Amfiteatru” (1968). A făcut parte din grupul oniric. Iniţial Daniel Turcea a fost fascinat de aventurile spirituale specifice vârstei: yoga sau cultul ştiinţei. A avut o perioadă de revoltă adolescentină, fapt bineplăcut de către activiştii comunişti. Sora sa Lucia Turcea ne-a lăsat o mărturie despre acea vârstă de tânăr rebel: „Faptul ca parintii nostri au fost nevoiti, datorita ser­viciului pe care-l aveau, sa fie membri de partid (calitate pe care-au folosit-o pentru a face cat mai mult bine celor din jurul lor) nu duce neaparat la concluzia ca Daniel ar fi urmat aceeasi cale. Eu stiu ca a plecat in vesnicie cu apar­tenenta politica de U.T.C. – ist, pe care n-o puteai refuza sub nici o forma, pentru ca riscai sa fii exmatriculat din liceu, de facultate nemaiputand fi vorba. Nu era o noutate: mai toata tinerimea romana de atunci apartinea acestei organi­zatii politice, se poate spune: aripa tanara a natiunii. Nu stiu daca la Uniunea Scriitorilor se organizau sedinte U.T.C, s-ar putea sa se fi dus, pentru a face act de prezenta, politica nu-l interesa chiar deloc. El isi punea intrebari despre Dumnezeu, iar pentru conducatori (indiferent cine ar fi fost ei), repet, ne rugam in casa, asa cum prevad rugaciunile pravilei zilnice. Dupa ce ne-am mutat la Bucuresti, la Pitesti se ducea rar, ca s-o vada pe matusa Virginia (tanti Icuta, cum ii ziceam noi), care l-a crescut, si sa aprinda o lumanare la tata si la bunici. Trebuie sa spun ca toate ideile vehiculate dupa Revolutie, precum si existenta si rolul partidelor istorice preocupau in modul cel mai serios intelectualitatea mai varstnica ce traise-n acele vremuri, chiar si-n timpul dicta­turii comuniste. Nu prea-ti acorda nimeni atentie daca, strain fiind de vremurile interbelice, le ignorai si nu emiteai un punct de vedere pe placul lor. Daniel nu a priceput prea bine ce s-a intamplat, de fapt, (intrucat totul plutea-ntr-o confuzie din care nu intelegeai mare lucru) era dornic de-a elucida problema – asta-i enerva pe toti, nu lasa lucrurile nelamurite sau, ma rog, in coada de peste. „Si asa …si asa … sau asa … sau asa” – s-a inarmat cu caiet si pixuri si, fara sa bata toba, s-a asezat statornic pe treaba, facand o munca de Sisif, timp de doua saptamani, in Biblioteca Academiei, la care avea permis de intrare”.

Daniel Turcea va debuta literar abia in anul 1966, când îşi publică versurile în revista „Amfiteatru”. În cadrul Editurii „Cartea Romanească”, în anul 1970 va vedea lumina tiparului volumul de poezii „Entropia”, iar in anul 1978, volumul „Epifania”, ambele semnate de Daniel Turcea. Dacă poeziile din volumul „Entropia” sunt atinse de spiritul lumesc al epocii, cele din volumul „Epifania” sunt înălţătoare, ca o scară spre Înviere. În 1973, poetul are un vis evocator care îl întoarce la Dumnezeu. Întâlnirea cu Hristos îi schimbă ireversibil existența. Părintele Dumitru Stăniloae, teologul iubirii dumnezeiești, care a înțeles ca nimeni altul opera acestui poet al dragostei de Dumnezeu, considera convertirea lui Daniel Turcea o adevarată minune pe drumul Damascului. Mult timp poetul nu a mai putut scrie nimic. După o căutare îndelungă și stăruitoare el găsește în Părintele Arsenie Papacioc duhovnicul potrivit pentru căutările sale spirituale. De acum viața îi va fi o continuă înaintare în unirea cu Hristos. Daniel Turcea s-a spovedit ore întregi la Arsenie Papacioc, care a rămas uimit de râvna şi inteligenţa poetului. În 1978 apare volumul Epifania, o uimitoare mărturisire de credință a tânărului poet convertit la dreapta credinţă. În același an este admis la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Sibiu cu media 9,50, dar i se respinge dosarul din motive politice. Scriitorul Valeriu Pantazi rememorează întîlnirea cu poetul: „Mi-l aduc aminte ca pe un om introvertit, chiar morocănos, fragil, căruia îi plăcea să ia parte la discuții, impunând oarecum prin calmul și blândețea sa. Ființă delicată, cu vorbă domoală, mai mult tăcut, cu o atitudine retrasă, aproape ștearsă. Aș putea spune că locul lui era, mai degrabă, într-o mănăstire. Căuta peste tot perfecțiunea. Mi-aduc aminte că m-a rugat într-o după-amiază să-l iau la Nichita acasă, să îl prezint, fapt care mi-a făcut mare plăcere, deoarece aveam să discutăm despre poezie, să facem poezie. La sfârșitul vizitei, m-a rugat stăruitor să-i vând un distih de-al meu: „Privesc în taină florile de nufăr, /Mi-aduc aminte și încep să sufăr”. M-am tot întrebat de ce. Aveam să aflu curând de tulburătoarea sa moarte. Frecventa, de asemenea, Clubul „A“, cenaclul de literatură unde am asistat la întâlniri cu Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Nichita Stănescu și Virgil Mazilescu, cel din urmă prieten nedespărțit al lui Turcea. Își căuta libertatea interioară prin divinitate. A fost un poet în formare, care a cedat fizic, nu psihic”. Daniel Turcea se apropie de sfinţenie, iar poezia lui devine o mărturie a jertfei întru Hristos: „Avea o existență aproape de sfințenie. Pasiunea sa pentru geometrie, i-a fost insuflată, cel mai probabil, de mama sa, profesoară de matematică. Devine retras şi meditativ, ne privea cu înțelepciune, ne încuraja blajin. Avea o fascinație pentru misticism. Deși nu știa că va muri, se grăbea să publice «Trebuie să public cât mai repede, să aflu». Avea un timbru calm, o tristețe întipărită pe chip, era de o rară calitate sufletească, distins, care impunea prin tăcere. Îl consider, dintre noi, apropiații, singurul vârf de lance în a se desprinde de materie. Chiar înainte de a se retrage la Cernica, cu certitudine o spun, avea o existență aproape de sfințenie” scrie Gheorghe Pantelie. Daniel Turcea l-a găsit pe Hristos, care îl aştepta. Hristos se face sinele tău, El trăieşte în tine, El este singura posibilitate de răscumpărare, într-o singură formă: jertfit. Casa sufletului poetului aparţine lui Dumnezeu.

„El ne cheamă pe noi, care

L-am răstignit

De L-am duce acasă

Lumină aprinsă

în inima inimii,

peste adânc.”

Poezia lui Daniel Turcea este o chemare la Înviere adresată neamului românesc ocupat vremelnic de regimul ateu comunist.

„Eu am fost mort

şi-am înviat! Mi-e dor

de Tine, Doamne, de eternitatea

fără cuvânt şi fără

ce-i al meu,

om sunt, atît

voi fi în Dumnezeu!”

Dumitru Stăniloae a scris meteoric despre poezia lui Daniel Turcea: „Avem în faţă un volum de poezie categoric creştină, o poezie extraordinară, cum n-am avut în literatura noastră şi cum nu este în lumea întreagă. O poezie de mare adâncime şi căldură despre Ortodoxie. O poezie care se va impune în lumea întreagă”. Iubirea autentică este doar hristică, singura posibilă şi mântuitoare, la Daniel Turcea. Iubirea este percepută ca singura izbăvitoare în veşnicie.

„Despre neînserata iubire

uimire numim acum
adevăratul chip
al firii
şi minunea e o uşă
în plinătatea razelor deschisă
dar razele sunt numai
urmele
şi urma

şi slava-i lumina faţa – şi nici un om
nu-l putea privi – asemenea
unui mort înviat – bucuria

cu faţa descoperită

nu cu aripi trupeşti, ca o pasăre
ci ale Duhului, prea uşor
răpindu-se”

Daniel Turcea se îmbolnăvește de o teribilă maladie a sângelui, un cancer neclasabil. În ultimele 8 luni de viață, în chinuri cumplite, scrie o poezie mistică de mare seninătate, străbătută de la un capăt la altul de bucuria Învierii. Moare la 28 martie 1979, la doar 33 de ani, vârsta lui Hristos. L-a chemat lângă El, Cel pe care l-a iubit cel mai mult?

murim pentru a nu muri
ori vom arde de tot pe rugul insetarii
jertfa de taina fiind
mistuindu-ne-n duh
pentru a fi pururea vii
murim spre viata
sau murim spre moarte.

Daniel Turcea a scris o poezie încifrată, o matematică în versuri, având model poetic pe Ion Barbu. Dar matematica lui Daniel Turcea era o ecuație, o epifanie de fapt. Moartea la Daniel Turcea este doar o trecere prin jertfă la Înviere. Poezia lui Daniel Turcea ar trebui reevaluată de critica literară pentru a fi inclusă din istoria literaturii române, unde îşi are un loc deosebit, în manualele şcolare, prea sărace în ultima vreme în reprezentări poetice autentice.

unde,
fără maluri,
râu
și punte
pentru cine-ntreg acest senin?

cine
dacă nu coboară
însuși Cel ce știe
dinafară?

decât ce se vede

mai înalt

privi

(Acest senin)

Să fie seninul „Cel ce ştie” abia începutul unei noi restaurări ierarhice a poeziei româneşti contemporane?

 

Ionuţ Ţene