Sandu Tudor s-a născut pe 22 decembrie 1896 la București. A fost pseudonimul literar al lui Alexandru Teodorescu, cunoscut gazetar, poet, monah român din perioda interbelică, cunoscut și sub numele monahale de Monahul Agaton de la Mănăstirea Antim și Daniil de la Rarău. În anul 1948 s-a călugărit, duhovnic i-a fost cuviosul Ilie Cleopa. Sandu Tudor este inițiatorul grupului Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, care prevedea o rezistenţă spirituală faţă de regimul comunist, perceput ca un instrument de stat satanic.În 1949 este arestat de Securitate și condamnat după o înscenare de proces, acuzat fiind de spionaj și înaltă trădare a Republicii Populare Române. Execută între 1949-1952 pedeapsa de muncă silnică la Canal-Dunăre-Marea Neagră. După prima perioadă de închisoare Sandu Tudor se retrage la Mânăstirea Rarău unde devine în 1955 Ieroschimonahul Daniil de la Rarău. „În 1944, când am fost acceptat oficial în rândul prietenilor lui, Sandu Tudor era închinoviat ca frate în Mănăstirea Antim din Bucureşti, cu scopul evident de a deveni călugăr. Cu banii lui a renovat chiliile şi Paraclisul mănăstirii pictat de Nicolae Stoica. Şi-a ales că patron pe cel mai controversat dintre toţi misticii Bisericii Ortodoxe, pe Sfântul Simeon Noul Teolog, la fel de violent şi nonconformist în raporturile lui cu formalismul şi legalismul Bisericii oficiale; şi, întocmai ca el, şi-a construit o chilie sub clopote, în care intrai pe brânci. Acolo a fost primul sediu al Asociaţiei Ortodoxe «Rugul Aprins». Mai târziu, prin bunăvoinţa stareţului, Arhimandritul Vasile Vasilache, grupul de studiu, conferinţe şi practică a rugăciunii inimii, s-a mutat în biblioteca mănăstirii. Era greu să stai în preajma lui Sandu Tudor. Dacă nu găsea nimic valoros în tine, te dispreţuia; dar te şi ajuta să intri pe linia unei gândiri autentice. Părerea lui era că omul de rugăciune, oricât de simplu ar fi, devine o personalitate pentru că trăieşte în adevăr. Nu cuvintele frumoase caracterizează pe omul de cultură, ci conştiinţa teoforic. Dacă într-adevăr suntem temple ale lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt trebuie să grăiască prin noi. Trivialitatea, superficialitatea, sunt roade ale oamenilor care nu trăiesc în Dumnezeu. Hristos a zis: „Rămâneţi întru Mine şi Eu intru voi” (Ioan 15, 4). Cum poate vița să aducă alte roade decât butucul?…Din pricina schimbărilor fundamentale ce s-au petrecut în el, Sandu Tudor devenise punct de atracţie pentru intelectualitatea bucureşteană. Frecventau grupul «Rugul Aprins»: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Poetul Dr. Vasile Voiculescu, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Dr. G. Dabija – conferenţiar la Facultatea de Medicină, Arhimandritul Andrei Scrimă – azi profesor la Universitatea Iezuită din Beirut, Arhitectul Constantin Joja…, toţi aceştia aducându-şi familiile şi tot cercul lor de prieteni”. (Pr. Roman Braga – Pe drumul credinței, HMD Press, Inc., Rives Junction, USA, 1995, pp. 172-175).

Rezistenţa sa religioasă la comunism nu a rămas fără consecinţe, fiind urmărit de aproape de către securitatea comunsită. Istoricul Adrian Nicolae Petcu a scris despre ultima periaodă a vieţii călugărului Sandu Tudor, care nu a fost trădat de mucenicul Adrian Făgeţeanu, ce a fost torturat ca să spună că mentorul „Rugului Aprins” a uneltit împotriva regimului: „În noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor era arestat din locuinţa profesorului Alexandru Mironescu. A fost acuzat de „activitate subversivă”, însă el refuzând în mod categoric să recunoască. Ulterior, anchetatorii l‑au acuzat de „activitate intensă contra clasei muncitoare”, pentru activitatea publicistică din perioada interbelică. Prin Sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958, părintele Daniil a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea pentru „uneltire contra ordinii sociale” şi 15 ani pentru „activitate contra clasei muncitoare”. După condamnare a fost transferat la Jilava (noiembrie 1958), apoi la Aiud (martie 1959). La Aiud, Virgil Maxim l‑a reîntâlnit pe părintele Daniil, despre care spunea: „Părintele Agaton (Daniil) Teodorescu de la Rarău, pe care‑l mai întâlnisem la Jilava, după multe peripeţii, a ajuns la Aiud (unde compusese un Acatist al Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe care‑l ştiau mulţi băieţi) şi fusese izolat pe una din laturile scurte ale T‑ului, spre administraţie. Se cereau declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi ierarhilor ei. Primind hârtia şi cerneala, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele [Daniil, n.n.] a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. […] Aproape o lună de zile a scris întruna şi a aşteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare. Într‑o dimineaţă însă, s‑a zvonit în tot Aiudul că a fost găsit mort în celulă”. Pe 16 noiembrie 1962, părintele Daniil a trecut la Domnul. Potrivit documentelor Securităţii, cauza morţii a fost `hemoragie cerebrală`”. Alexandru Mironescu a considerat că sandu Tudor a fost de fapt şi un mare poet: ” Prietenul meu Sandu Tudor e un mare poet, și a scris câteva acatiste, al Sfântului Dimitrie Basarabov, al Rugului Aprins, care e nu numai de o mare frumusețe literară, dar acoperă o întreagă teologie a Rugăciunii Inimii, acatistul Sfântului Calinic de la Cernica și, în pușcărie, acatistul Sfântului Ioan Evanghelistul, pe care întâmplător lam auzit acolo, și când m-am întors l-am așternut pe hârtie; e monumental!… Acestea nu sunt vorbe prietenești. Prietenia, dimpotrivă, mă stânjenește în elogiul pe care aș fi vrut să-l aduc. Acatisul Rugului Aprins a ajuns la Paris, unde a produs o atât de puternică impresie încât s-a făcut propunerea să fie publicat imediat, text românesc și text franțuzesc. Iar într-o revistă, sub semnătura unei personalități bine cunoscute, a apărut pe tema acatistului articolul intitulat: L’ortodoxie, ou le Buisson Ardent”. Comuniştii nu l-au iertat pe Sandu Tudor că le-a descifrat secretul lor izvorât din „căderea” luciferică.

Sandu Tudor a trecut de la Acatist la lirica de factură religioasă, cu reale valenţe lirice. Continuă stilul poeţilor interbelici Nichifor Crainic şi Radu Gyr, cu inflexiuni blagiene şi inflxiuni religioase din Sfinţii Părinţi.

„Hristoase, prin ceardace de înfrunzate şoapte

porneşte din roşi inimi cu suflet de mireazmă

un vânt care să umble în nevăzută-aiazmă

s-aducă pe străinul ce drumuie în noapte.

Am să aprinz ferestrii în sfeşnic o lumină

să-ntâmpin ostenitul sosit fără îndemn

cu somnul de evlavii când te sărut pe lemn.

Şi-am să-l aşez să-mi frângă al pâinii trup de cină”.

(Răgaz Vecernic)

Sandu Tudor compune universul liric ca un ucenic al unui pustinic rus din romanele lui Dostoievski, natura fiind o imagine a veşnicului necreat, o înduhovnicire.

Din tot hrisovul nopţii aurii,

doar luceafărul stă hărăzit

şi din ceara zării, din Nefiresc

se-nfâlfâie avântul ceresc.

Străinul purcezător cu crinul

în vestmânt vioriu ca vinul

suie pe depărtările lumii

nădejdea vârstelor humii.

(Vestea vieţii)

Poetul Sandu Tudor percepe poezia ca o înălţare spre cer, un urcuş psalmodic decupat din Scara lui Ioan.

La margini dinlăuntru mă pierd în aţintire.

Îmi ţiuieşte ruga undiri de peste fire

ca un ghioc de scoică cu mările în ea.

Presimt aripi cât zarea cum paşnic, undeva,

în roată de sfială pe îngeri s-au culcat

E linişte de arc sub frunte încordat.

Mă zvârl, străpung în sus, în suliţă de viaţă.

O clipă-n ceas bătaia în miezul ei îngheaţă.

Sub fără fund de clopot vecii de hău se cască.

Oprit pe vârful vremii în pacea nefirească

ascult cum se ascultă cu-nfiptă ascuţire

pe alăuta veche o coardă în strunire.

Ascult la fârşit. Tot cerul îl ascult.

Şi-n ascultarea trează, strunită aşa de mult,

prin larga răsunare Te-aud îndepărtat

pe afunzimea lumii trecând în lung oftat.

(Suire lăuntrică)

Viaţa poetului Sandu Tudor a fost percepută liric ca o călătorie spre marea trecere spre mântuire. Poezia e o chemare la isihie, o stare a inimii „arzând”, absolută pentru obţinerea păcii interioare înaintea judecăţii de apoi. Sandu Tudor este un poet care abia acum îşi găseşte chemarea trâmbiţei în isotria liricii româneşti, alături de un Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ioan Alexandru sau Daniel Turcea.

Pe râpa rugăciunii, urzită în uitare

Să-ţi afli marea schimă a gândului călit.

Şi la un schit de vis, pe drumul ocolit

Dintre dezgustul vieţii şi binecuvântare.

(Stih smerit)

Versurile lui Sandu Tudor sunt o perpetuă introvertire a păcii şi liniştii până la isihie, o modalitate prin care autorul poate ajunge la esenţele cele mai tari ale unui lirism împărtăşit preajmei în vederea unei mântuiri reale, nu numai culturale. Versul său e încărcat de conţinut spiritual şi loveşte ca un baros acedia, ţinând cititorul într-o sinergie a trezviei omului după Chipul Fiului. Toate acestea le îmbrăţişează poetul pentru că „o dulceaţă minunată de psalm,/dragostea lui Dumnezeu ne împresoară”. Prin poezia sa Sandu Tudor a refăcut legătura sufletului uman cu Fiul Omului.

Ionuţ Ţene