Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda) Ioan 5, 1-15

În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.

Pericopele evanghelice din perioada Penticostarului poartă în ele pecetea Învierii Domnului, aflându-se sub semnul mărturisirii Lui ca om adevărat și Dumnezeu adevărat. În șirul acesta de reușite ale omului în relația cu Dumnezeu, care începe cu Sfinții Apostoli și femeile mironosițe, slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda își gă­sește cu greu locul. Fără îndoială că și slăbănogul face o mărturisire atunci când, acuzat fiind de iudei că a călcat ziua sâmbetei, spune: „Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul și umblă”. Însă această mărturisire nu țâșnește din tensiunea dialogului cu Mântuitorul Iisus Hristos, nici din dorința de a intra într-o relație personală cu Binefăcătorul său, ci mai degrabă din imperativul de a se disculpa în fața autori­tăților religioase ale vremii.

De abia după ce Îl întâlnește pe Domnul în Templu și primește acel cuvânt tainic „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”, le spune iudeilor, cu riscul de a fi dat afară din sinagogă, că „Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos”. Așadar, parcursul sufletesc al acestui om care se întâlnește cu Mântuitorul Iisus Hristos, chiar dacă nu este marcat de acel crescendo al transformării lăuntrice, are totuși o finalitate mărturisitoare.

Pentru că slăbănogul din Sfânta Evanghelie de astăzi ratează, într-adevăr, șansa dialogului cu Mântuitorul Iisus Hristos, eșuează, de asemenea, în posibilitatea de a stabili o relație personală cu El, dar se angajează în final într-o formă de mărturisire care este potrivită structurii lui sufletești. Și este important să observăm acest drum lăuntric șovăielnic, pentru a conștientiza apoi propriile noastre neputințe.

„Doamne, nu am om…”

Sfânta Evanghelie ne spune că Mântuitorul nostru Iisus Hristos are inițiativa vindecării slăbănogului. Domnul vine în Templu cu ocazia unei sărbători, îl vede pe omul despre care știa că e bolnav de multă vreme și îi adresează o întrebare foarte simplă și clară: „Vrei să te faci sănătos?” La prima vedere, este o întrebare de prisos, dacă avem în vedere condiția slăbănogului și faptul că se afla în această stare de 38 de ani. Dar întrebarea are un tâlc adânc care vizează, în ultimă instanță, libertatea omului, conștientizarea faptului că vindecarea stă și în voința noastră, în convingerea că putem dobândi ceea ce cerem de la Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos încearcă să trezească în sufletul slăbănogului voința de a ieși din lâncezeala sufletească pe care i-o provocase boala și, prin urmare, să-și dorească vindecarea.

Iată însă că, la această întrebare foarte precisă, slăbănogul răspunde printr-un reproș, printr-o nemulțumire care-i cuprinde pe oamenii din jurul lui: „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea”. Acest pseudorăspuns ne arată că ființa lăuntrică a bolnavului este de asemenea slăbănogită, că omul nu reușește să privească în adâncul sufletului său, ci se agață de împrejurări exterioare și se raportează la factorii nefavorabili din jurul său.

În fond, este vorba de ispita neasumării vinovăției personale, pe care o moștenim de la proto­părinții noștri, Adam și Eva, și de lejeritatea cu care pasăm în stânga și în dreapta responsabilitatea propriilor noastre nepu­tințe sufletești. De câte ori nu ne îndreptățim oare pe noi înșine spunând că nu mergem la biserică pentru că preoții nu sunt cum trebuie, sau că nu reușim să fim buni pentru că lumea din jurul nostru este rea, sau că suntem abonați la boală și neputință pentru că nimeni nu ne ajută? Slăbănogeala sufletului tocmai în asta constă, în dorința ca altul să fie bun, cumsecade și altruist, în timp ce ființa ta lăuntrică complace în pasivitate. Or, Domnul ne întreabă simplu pe fiecare din noi: „Vrei să te faci sănătos?”, cu alte cuvinte, vrei să-L cunoști pe Dumnezeu, vrei să te mântuiești?

Mântuitorul Hristos este Omul de lângă slăbănog și de lângă noi până la sfârșitul veacurilor, Omul Care a venit în lume să umple toate neputințele pe care le simțim în ființa noastră lăuntrică, toate neîmplinirile propriei noastre biografii. Ca și creștini, nu avem voie să zicem, în nici o împrejurare a vieții, că „nu am om”, de vreme ce „Eu pentru tine M-am făcut Om; pentru tine M-am îmbrăcat în trup, iar tu zici «om nu am»?” (Vecernia sărbătorii). Trebuie doar să Îl vedem, să conștien­tizăm că El este lângă noi, să intrăm într-o relație conștientă cu El, și să avem curajul mărturisirii Lui în această lume.

Eșecul întâlnirii adevărate

Este o mare deosebire între vindecarea care se făcea la scăldătoarea Vitezda și vindecarea pe care Domnul o dăruiește slăbănogului. Cu siguranță, apa de la Vitezda era binecuvântată cu un har deosebit, însă relația cu această forță a vindecării era impersonală, în timp ce relația bolnavilor între ei era una care stătea sub semnul întrecerii, al concurenței („și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ținut”). Mântuitorul Iisus Hristos îl tămăduiește pe slăbănog doar cu cuvântul, îi răscolește adâncul sufletului cu întrebări care să-l oblige la răspunsuri și la asumarea unei relații conștiente cu El, Izvorul Vindecării și al Tămăduirii.

Or, slăbănogul nu reușește să onoreze deplin această relație, nu știe Cine l-a vindecat, nu este interesat să Îl caute pe Tămăduitorul său, să se alipească de El, să-I urmeze Lui sau pur și simplu să Îi mulțumească. Slăbănogul nu trăiește minunea care s-a făcut cu el la adevărata ei intensitate. Dar oare în eșecul lui de a intra într-o relație cu Domnul nu ne regăsim fiecare din noi?

Vindecarea adevărată, atât cea sufletească, cât și cea trupească, se află la întâlnirea între lucrarea directă a lui Dumnezeu în viața noastră și voința noastră de însănătoșire. De aceea, Biserica nu ar trebui să fie niciodată un spaţiu al magiei şi al superstiţiei, ci locul unde răspundem chemării divine și unde Mântuitorul Iisus Hristos lucrează tămăduirea noastră.

„Să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”

Odată vindecat, slăbănogul este admonestat public de iudei: „Este zi de sâmbătă și nu îţi este îngăduit să-ți iei patul”. Și așa cum slăbănogul nu a trăit faptul extraordinar al vindecării la justa intensitate, tot așa și iudeii ignoră vindecarea, referindu-se doar la faptul concret că omul devenit sănătos umbla cu patul în zi de sâmbătă.

Iată însă că omul care nu a fost capabil să se angajeze într-un dialog cu Cel Care l-a vindecat are o discuție interesantă cu dușmanii Domnului, spunând: „Cel care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis ia-ți patul și umblă”. Nu aș vedea în cuvintele slăbănogului o mărturisire curajoasă, care să ne îndrep­tățească să-l așezăm în șirul „admirațiilor Domnului” (părintele Nicolae Steinhardt), dar nici o delațiune, menită să-l absolve de acuzațiile îndreptate împotriva lui. Mai degrabă este vorba de aceeași pasare a responsabilității și de acea pasivitate de care aminteam mai înainte.

Vedem că omul însănătoșit nu știe Cine este Cel Care l-a vindecat, „căci Iisus se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc”, cu alte cuvinte Domnul Se ascunsese, așa cum Se „ascunde” și acum în spatele doctorilor și medicamentelor. Este momentul în care intervine Mântuitorul Iisus Hristos și îi atrage atenția: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”, arătând că la baza suferinţei slăbănogului a stat păcatul și, în sens mai larg, că există o legătură între neputința trupească și starea lui sufletească. Iar după această întâlnire cu Domnul în Templu, ne spune Sfânta Evanghelie că „omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos”, cu toate riscurile pe care știm că această mărturisire le implica.

Un articol de: Pr. Conf. Dr. Radu Petre Mureșan – 19 Mai, 2019