Nu, statuia lui Mihai Viteazul de la Oradea nu a fost doar „demontată”… E prea puțin spus… Nu a fost deșurubată de pe soclu și gata… Corect spus, pentru a înțelege mesajul, este că ea a fost dezafectată… Și azvârlită într-o cazemată, la rându-i dezafectată… Așa cum se va face și cu istoria noastră, cu eroii noștri, ba, chiar cu noi. Vom fi „dezafectați” din Istorie. Dintr-o istorie pe care, prin neglijență, nepăsarea, dezinteres, dovedim că nu o merităm. Și nu, nu vom fi „scoși” din istorie… Pentru că ne-am putea întoarce oricând acolo, poate printr-o următoare generație mai curajoasă, mai conștientă și mai respectuoasă față de trecutul de altădată, cel eroic. Ci vom fi „dezafectați”.

Ceea ce s-a întâmplat la Oradea este grotesc… Pentru că nici măcar nu a fost nevoie de vreo „lucrătură” la ceas de seară ori în miez de noapte, precum hoții (de vestigii), ci s-a acționat în plină zi. Nu pentru a vedea orădenii cum le sunt luate statuile, ci pentru ca Țara să vadă cum românii s-au făcut că nu văd… Sau poate chiar nu au văzut, pentru că nu le-a păsat…

„Descălecarea” de la Oradea se constituie într-un cuțit pe care Armata Română ar trebui să-l resimtă în piept… Dar, nemaiavând bravul piept de altădată, probabil nu-l va simți nici măcar cât o înțepătură de piuneză. Și, la fel, va mima că a fost o lovitură pe care nici nu a băgat-o în seamă; ori, mai grav, din atâta indiferență, poate că, nici nu a simțit-o… Și nici măcar nu mai putem tuna din celelalte colțuri ale țării că „Ne-au luat statuia!”. Pentru că lipsește acel „ne”… Și nu doar ca sufix al „nepăsării”, ci și din cel al neamului…

Atât de simplu a fost ca un simbol să fie luat în văzul lumii… Și nici măcar nu a fost vorba de vreo plachetă măruntă, o efigie mult prea mică ori un bust ce puteau fi ferite privirii prin simpla împingere într-un colț de sală, de biserică ori în spatele unor copaci stufoși…

Și este finalul unei nepăsări. Am tăcut, am acceptat, ne-am lăsat umiliți din clipa în care ni s-a spus pe cine mai avem voie să omagiem. Cui și la ce dimensiune de glorificare să-i aducem onorul nostru… Au început cu Mareșalul Antonescu. Ne-au spus că nu mai avem voie să-i povestim faptele eroice, apoi nici măcar să-l amintim de prin cărțile mai vechi. Iar noi ne-am supus. I-am mutat busturile pe după garduri, le-am acoperit rușinos cu fel și fel de cutii, prelate și saci de din plastic, după care le-am împins prin colțuri de biserici, să fie cât mai ferite de privirile celor ce, nu doar că nu-l voiau pe el, dar nu ne voiau nici pe noi. Sau, poate, în primul rând pe noi…

Ceea ce s-a întâmplat la Oradea poate fi și o lecție dată de „Alianța Vestului”… Aia zis „politică”, dar care miroase a iredentism și secesionism… Căci, dacă Aradul și-a făcut lecția de trădare prin amplasarea „timpurie” a „Statuii celor 13 generali”, azi, Oradea își dovedește și ea supunerea prin dezafectarea statuii lui Mihai Viteazul. Urmează probabil Clujul și Timișoara…

De fapt, singurul lucru pe care aveau voie să-l facă autoritățile orădene era acela de a fi ridicat statuia lui Mihai Viteazul pentru o a o roti și a o așeza cum se cuvenea: cu fața spre granița căreia îi stătea pavăză! Dar ei l-au smuls definitiv de acolo. Și nu e cert nici măcar faptul că „Ferdinandul” ce i-a luat locul va rămâne prea mult acolo!… Să nu ne trezim dară cum, aidoma unui carusel al unei Istoriei ce se răzbună pentru nepăsare, în piață să fie adusă statuia lui Horty. Pe care să-l repună în locul în care a mai stat, iar noi am tăcut la fel de umili, e drept, într-o perioadă cu mult mai neagră pentru noi.

Și dacă e aproape „firesc” să nici nu ne mai întrebăm ce face Ministerul Culturii, totuși, nu are nici o noimă nepăsarea noastră față de lipsa de reacție a aceluia ce ar trebui să se dovedească gardian măcar statuilor domnitorilor și oștenilor noștri. Pentru că Ministerul Apărării are o obligație morală, măcar din perspectiva faptului că statuia a fost realizată, la începutul anilor ’90, din bani angajaților a 13 unități ale Diviziei 11 mecanizată „Carei”, din cadrul Garnizoanei Oradea. O statuie care, acum, prin acțiunea politicienilor locali, dar și cu sprijinul complice al guvernanților de la București, a fost dusă în spatele unui gard. Tot de garnizoană. Pentru că simbolistica trădării de neam și țară trebuie să fie completă, nu?! Și nu mare mirare va fi să ne trezim că „Alianța Vestului” va trimite statuia Bucureștiului. Ca pe ei nu-i reprezintă, având alte efigii, focuri, cârpe la care să se închine…

Unde sunteți, unde suntem Neam și Țară?… Mai sunteți ori deja rătăciți și rătăcim pe cărări diferite?… „Neamul” în exil prin țări străine, „Țara” lăsată vatră veneticilor… Existența noastră de acum ne-a fost dată prin sacrificiul înaintașilor. O viață pe care ar fi trebuit să dovedim că o merităm „atât ca om, cât şi ca neam” … Iar noi, noi ce am făcut?…

Cezar Adonis Mihalache – Națiunea

P.S.: În mod firesc, din momentul în care, pe parcursul lunii martie 2019, am asistat la mizerabila elogiere a sinistrului personaj comunist Ana Pauker, într-un material girat de reprezentanții Guvernului PSD în teritoriu (Consiliul Județean Vaslui), fără să fi existat măcar o minimă consecință juridică, ordonanța care pune căluș, nu promovării, ci oricărei vorbiri publice despre eroismul Mareșalului Antonescu, poate fi considerată de facto nulă. Pentru că o lege nu poate fi punctuală ori secvențială ca aplicare!