Niciodată poezia nu va trezi dimineața
să se spele pe față
Niciodată buzele metaforei nu au fost mai reci
Într- o zi versurile s-au rătăcit îmbrățișate de trecut
Doar atunci am știut sigur că clipele dragostei sunt  aripi care nu au învățat zborul
Toamna nu se va mira de rugină și amintirile cocorilor
Sus, tot mai sus, e cerul care așteaptă iarna poetului care aruncă iubirea pe focul cu lemne
din singurul mesteacăn al pădurii tăiate
de obositoare întrebări
Ionuț Țene