Părinți și tutori! Nu vă mai temeți, uneori în mod ipocrit, alteori în mimetismul unei isterii de masă, de ambulanțele negre și cenușii! Că nu ele vă răpesc pruncii! Nu-i mai bateți pe șoferii ambulanțelor, nu autosanitare, ci vehicule culturale, scris mare, dar unii nu știu, alții nu vor să citească, este mult mai facil spiritul de turmă, pentru că nu acolo sunt răpitorii! Nu ei sunt „autorii” unor asemenea fapte (până mai ieri aparent de domeniul fabulației); ei sunt doar autori de cărți, promovând salvarea culturii printr-o, poate, neinspirată, nu analogie cu ambulanțele, ci a alegerii locurilor de popularizare în masă…

Nu, pruncii noștri nu sunt răpiți de ambulanțe „oteviste”, „postoteviste” sau cele ale unui mecenat cultural punctual. Am vrea să spunem că, de fapt, nici măcar nu sunt răpiți. Dar, nu este așa, realitatea fiind tot mai apropiată imaginii unei țări „de afară”, deși, nu acela era statul pe care îl voiam ca model de urmat în hashtagul lui „vrem o țară ca afară”.

Nu vă temeți dară de toate acele „ambulanțe”! Nu vă temeți de salvări, nu-i mai fugăriți pe medici prin cartierele mărginașe!

Temeți-vă de dubele statului de drept! De cele ale Poliției, Jandarmeriei, forțelor speciale. Pentru că, iată, ele ne sechestrează de acum și copiii.

Și totuși, nu hidoasa față a statului polițienesc pe care l-am văzut în acțiune la Baia de Aramă trebuie să ne surprindă… În fond, acesta este statul pe care l-am lăsat în continuare „la butoane”. Este statul care ne-a gazat părinții, bunicii și pruncii, este statul care a sechestrat abuziv români în țara lor, este statul care a închis orașe…

Trebuie să ne oripileze însă limitele noastre. Limitele de acțiune, de intervenție cetățenească pe care, deși nicăieri definite, ni le-am impus. Da, a fost grozav ca expresie de masă că s-a protestat înaintea acțiunii statului polițienesc! A fost încurajator că s-a ieșit în piețe pentru a scanda. Dar unde am fost la momentul „zero” al intervenției (căci, în mod real, prezența noastră a fost total nesemnificativă în timpul acțiunii)? De ce ne-am temut să fim acolo? Să acționăm cetățenește! Pentru că este obligația fiecăruia dintre noi să acționăm când un semen este agresat. Este o îndatorire care trebuie să sfideze orice avertizări, amenințări și represiuni venite dinspre reprezentanții statului când este vorba de un copil!

Să ne privim în oglindă: nu suntem oare ipocriți?

Dacă la fața locului ar fi descălecat un desant de hingheri, dacă „obiectul” îndepărtării, înlăturării, l-ar fi constituit un animal, am fi acționat. I-am fi alungat cu mânie, cu sacoșele, cu pietre, cu bâte și crengi.

Acum, însă?… Unde am fost?…

Sigur, ferice că am mai depășit o etapă și nu am mai rămas indiferenți (un plus pentru noi, ca oameni, ca societate). Dar am fost inactivi. Ne-am temut să facem un lanț uman, un scut din trupurile noastre în jurul copilului. Ne-am temut să cerem socoteală sinistrului procuror (nu doar femeie, ci și purtător al sfântului nume al Maicii Domnului, cea apărătoare de prunci), care a tras de acel copil ca de un câine. Pentru că da, ea nu se temea! Noi ne-am temut însă să o oprim, ne-am temut să-l privim prin crăpătura fesului pe acel mascat, să ne uităm în ochii lui, în ochii ei… Nu am strâns suficient rândurile deși aveam tot dreptul când o mizerabilă brusca o frântură de suflet a continuității noastră peste ani, când un zdrahon mascat trăgea de cealaltă parte de biata copilă? În ce țară am ajuns să trăim?…

Oameni buni! Sunt clipe în care Dreptatea trebuie să ne-o facem singuri! Sunt momente în care, privind spre înaintașii noștri, trebuie să stăm noi de pavăză! Și trebuie să trecem dincolo de frici, temeri, comoditate și să acționăm. În cealaltă parte a țării, unii s-au înlănțuit într-un cerc viu în jurul morților. Deși nu erau cu toții ai lor. Dar apăreau o cauză, fie și falsă, în care credeau.

Noi am lăsat o ființă vie pradă unor brute… Un procuror cu gesturi de gorilă nemascată, un mascat cu apucături de procuror. Poliția, Jandarmeria, forțele speciale, nu trebuiau să atingă acel copil. Ei trebuiau să asigure doar un echilibru între atitudinea și eventualele acțiuni ale „maselor”.

Intervenția de la Baia de Aramă cade ca o pată… Dar nu acolo unde am crede. Nu pe obrazul atât de gros al guvernării. Pentru că nu i se va clinti nici măcar un fir de păr de iritare duduii premier. Altminteri, nu ar fi existat o secundă de îndoială, nu ar fi existat tergiversarea de factură socialistă: „să vedem”, „să analizăm”… Iar copilul, cel puțin o perioadă, timp necesar pentru acel „să analizăm” al incompetenților, ar fi trebuit să rămână în casa lui. Acest dosar va cădea mai greu poate actualului dar mai ales nou anunțatului ambasador al Statelor Unite. În special acestuia din urmă. Pentru că, având origini românești, dar apărând interesele unchiului Sam, inclusiv ale familiei adoptatoare, fie ea tot cu origini românești, dar cu interesele apărate de Statele Unite, acesta va fi pus într-o situație delicată și paradoxală…

Se va pune din nou batista pe țambal?!… Chiar dacă acest copil nu a fost nici „preluat”, nici „îndepărtat” și nici măcar „înlăturat” (e prea puțin spus) din casa lui, ci efectiv răpit? Tot ce se poate, doar că acum preșul va avea colțuri oficiale, și înstelate, și tricolore… Și nu trebuie să mai permitem așa ceva!

Cezar Adonis Mihalache – Naţiunea