Discurs rostit miercuri, 10 iulie 2019, cu ocazia sesiunii omagiale ,,Augustin Buzura”, eveniment organizat de Academia Română în parteneriat cu Fundația Culturală ,,Augustin Buzura”.

Augustin Buzura, azi

Augustin Buzura nu are nevoie de elogiile noastre postume, fiindcă destul elogiu etern sunt cărțile lui. Numai că Augustin Buzura a fost un om al Cetății, cu anumite responsabilități și cu decizii luate spre binele culturii românești. Această dimensiune a vieții lui nu trebuie să intre în uitare, pentru că este un exemplu demn de urmat. Trecerea sa din ziua de 10 iulie 2017 a fost numai o iluzie pentru mințile noastre obișnuite cu limitele condiției umane, căci altminteri scriitorul trăiește prin „arta sa lungă” (Ars longa, vita brevis), care-l plasează sub zodia eternității.
Augustin Buzura a fost, în ciuda unor origini sociale și chiar etnice destul de diverse, urmașul unor țărani români transilvăneni. Satul de naștere, Berința, este astăzi în județul Maramureș, dar nu face parte din Maramureșul istoric sau din Țara (Voievodatul) Maramureșului, ci se află în nordul Țării (Voievodatului) Transilvaniei, nu departe de Țara Năsăudului, cea cu zestre literară devenită matrice stilistică.. De acolo, de la vatra sa, viitorul scriitor a dobândit vâna tenace și răzbătătoare a țăranilor și a moștenit cultul muncii tăcute. Am avut marea șansă să-i fiu în preajmă încă din vremea studenției mele clujene, când îmi făceam ucenicia cu încercări istorico-literare la „Echinox” și la „Tribuna”. A studiat șase ani de medicină, ani grei de muncă încrâncenată, dar și de mari bucurii, în preajma unor mari dascăli care l-au învățat, după vechi rețete, că trupul singur nu se poate vindeca de rău fără suflet (lecția aceasta venea de la Iuliu Hațieganu, prin profesorul Octavian Fodor). Poate de aceea a făcut specializarea psihiatrică. Până la urmă, s-a ocupat numai de minte, de inimă (în sens de suflet) și de literatură, ca să-l parafrazez pe Gheorghe Barițiu. L-am văzut entuziasmat și dezamăgit, l-am văzut sigur se sine și șovăielnic, l-am văzut nostalgic și vehement, dar mereu învelit în aura creatorului de marcă, situat deasupra obișnuitului, tinzând să iasă „din cercul nostru strâmt” și să ne ducă spre nesfârșire.

 

Augustin Buzura a rămas credincios artei literare și României toată viața sa. A investigat „absenți”, „fețe ale tăcerii”, „orgolii”, „voci ale nopții”, „refugii”, „drumul cenușii”, a făcut „recviem pentru nebuni și bestii” sau „raport asupra singurătății”, recreând lumea după o cheie de el știută, dar potrivită de deschis sufletele și mințile milioanelor de cititori. În dragostea sa pentru țară, pornea adesea de la preceptele Rezoluției de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918. Considera că țara este un lucru așa de serios, încât până și glumele pe seama ei ar fi o blasfemie. Unii confrați, „intelectuali subțiri” și „boieri ai minții” nu l-au înțeles, alții nici nu s-au străduit să-l înțeleagă, iar alții l-au urât de-a dreptul. Câțiva dintre acești „intelectuali” au exultat la un moment dat, atunci când, nemaiavând răbdare câteva zile, cel mai înalt demnitar al țării l-a scos pe Augustin Buzura din clădirea Institutului Cultural Român, în regim de urgență. Scriitorul se pregătea să plece la operație, la Viena, bolnav fiind și încărcat de griji. De-atunci, autoritățile de stat nu i-au mai acordat aproape nicio atenție, ba l-au mai și admonestat câteodată. Nu a mai primit sprijin pentru scoaterea revistei „Cultura”, creată de el în cadrul ICR și suprimată de epigonii săi cu grăbire. A scos-o în continuare singur, ajutat de câțiva confrați și colaboratori inimoși, revista reapărând în anii din urmă doar în formă electronică. A veștejit mereu „eseurile” la modă, care terfeleau trecutul românesc și soarta prin lume a poporului român, iar pe istoricii care scriau despre trecut „din vârful buzelor” și nu din izvoare i-a tratat ca pe niște ratați, energumeni frustrați, dornici de succes la publicul neavizat și de bani din vânzările masive și din oficine interesate.
A considerat Academia un empireu al spiritului tutelar, a prețuit instituția acesta supremă și i-a acordat o cinstire necurmată. Nu a ezitat nicio clipă să participe la lucrările comunității noastre academice, chiar și în anii din urmă, când ne simțea după voce pe fiecare, fiindcă era – cum spunea amar și autoironic – „orb ca o cârtiță”. Dar ce bine vedea totul cu ochii minții! Nu a luat niciodată numele instituției academice în răspăr și nici numele confraților, deși nu avea, cu toți și întotdeauna, cel mai amiabil dialog.
Avea un zâmbet bonom, inconfundabil care-i putea face pe necunoscători să-l ia drept naiv. Augustin Buzura era naiv doar atunci când voia el. Altminteri, era enervant (pentru unii) de serios, neluând niciodată „numele Domnului în deșert”, nici pământul acesta, nici oamenii, nici România. I-a veștejit mereu pe guvernanți, deopotrivă înainte și după 1989; s-a bătut cu cenzura comunistă, bazată pe o ideologie caducă și apoi cu cenzura cea nouă, mascată, bazată pe traficul de influență, pe șantaj, pe ignoranță și pe aroganță. A cerut conducătorilor asumarea răspunderilor față de țară, a cerut competență și seriozitate, dar mai ales muncă stăruitoare, făcută cu cinste și omenie. Augustin Buzura a binemeritat de la Patrie, dar nu a primit mai nimic! Poate că nici nu avea nevoie, fiindcă primise de la înaintași și de la Dumnezeu darul și harul să-și facă singur piedestalul pentru posteritate, pe care „nici vântul nu-l va strica și nici furul nu-l va fura”. Pe unii dintre noi, ne-a învrednicit să-i fim în preajmă câteodată, ceea ce ne-a înnobilat viața și ne-a îmbogățit sufletele. Cunoscându-l pe omul și pe intelectualul Augustin Buzura, sunt fericit că le voi putea spune tinerilor – precum cugetătorii și artiștii de odinioară – Et in Arcadia ego! („Și eu am fost în Arcadia!”). Mi-a fost îngăduit, prin literatura și viața lui Augustin Buzura, să gust din ambrozia zeilor și să simt izul eternității, ceea ce nu este puțin lucru.

Ioan-Aurel Pop