Istoria profesiunii de ziarist a început pe teritoriul celor trei principate românești încă din cele mai vechi timpuri.

În paginile care urmează am să încep cu Învățăturile către fiul său Teodosie, scrise în slavonă de voievodul munteam Neagoe Basarab și traduse în românește pe la 1654. Această lucrare ondulată retoric, este o primă lucrare, ajunsă până la noi, a unei comunicări cu o altă persoană, având un prim germen de trasmitere a unor gânduri.Această lucrare o consider una din primele trepte pe scara evoluției tehnici jurnalistice de la noi.

O altă lucrare, care este a doua treaptă spre jurnalism este Cartea românească de învățătură a mitropolitului Varlaam, scrisă la 1643, ce se remarcă printr-o limbă vie, cu un text limpede și curgător.

Didahiile lui Ivirul Caucazului , numit Antim, sunt încă o treaptă mai însemnată spre arta jurnalismului de pe teritoriul spațiului carpato-danubiano-pontic.

Cronicarii moldoveni este o grupare care a consemnat anii de domnie a unor domni moldoveni.Printre aceștia fiind Macarie, Eftimie și Azarie,“autori”, în slavonă. Primul consemnând evenimente din viața domnitorului Petru Rareș, mergând până în anul 1551, Eftimie continuă letopisețul până la a doua venire a Lăpușneanului, la 1553, iar Azarie consemnează evenimetele până la 1574 din timpul domniei lui Ioan Armeanul. Însă adevărata istoriografie moldoveană începe cu Grigorie Ureche, decedat la 1647. Cronica sa românească merge până la 1594, având o limbă dulce ca mierea plină de metafore.

Miron Costin care avea o cultură poloneză, cunoștea latina, italiana, fiind un om citit.Cronica sa se termină cu moartea lui Ștefăniță Lupul, la 1661. El are un talent ziaristic și literar. Lucrarea sa are o stilistică savantă de factură clasică, consemnând ca un adevărat ziarist năvala lăcustelor.

Autorul lucrării Carte pentru descălecatul dentîi, Nicolae Costin, fiul lui Miron , decedat la 1712, folosește pedanteria în textul său iar Ioan Neculce, 1672-1745, în consemnările sale redă evenimente din timpul domniei lui Duca, Mihai Racoviță, Dumitrașcu-Vodă, etc.

Cronicari moldoveni de luat în seamă mai sunt:Axinte Uricarul, diaconul Nicolae Muste, Ienache Kogălniceanu și spătarul Ioan Canta.Aceștia au fost, practic, primii jurnaliști de la noi.

În Muntenia, primele licăriri jurnalistice le descoperim la Mihail Mosa, călugăr oltean, care, printre altele, strecoară în lucrarea sa evenimente din timpul domniei lui Radu cel Mare, a lui Mihnea și Neagoe. Stoica Ludescu, cronicar de la sfârșitul secolului XVII , a continuat Cronica Buzeștilor, care a oglindit epoca lui Mihai Viteazul. Stoica Ludescu a împlinit cronica până la sfârșitul domniei lui Șerban Cantacuzino, de unde numirea de Cronica Cantacuzinilor, dată a acestei porțiuni fiind anii 1654-1688. Silul acestuia este puțin vulgar și savuros. Cronica Bălenilor atribuită lui Radu Popescu, decedat la 1729, este o altă lucrare care urcă încă o treaptă spre scara valorii jurnalistice, și mai puțin literare.

Domnia lui Brâncoveanu a fost consemnată de cronicarul oficial Radu Greceanu, al cărui stil duce spre “amănunțimi ceremoniale “, cum subliniază George Călinescu în a sa Istorie.

Stolnicul Constantin Cantacuzino scrie o Istoria Țării Românești, care, practic, este o scurtă dizertație asupra originilor neamului. Călugărul din Râmnic, Dionisie Eclisiarhul scrie o cronică, cam naivă, asupra evenimentelor până la domnia lui Caragea, 1814.

Dimitrie Cantemir care a trait între anii 1673-1723, a fost un erudit de faimă europeană, fiind academician berlinez și prinț moscovit. Prin lucrarea sa Istorii a imperiului otoman scrisă în limba latină, mai urcă o treaptă spre profesionalismul de cronicar și jurnalist în istoria ziaristicii românești. Între anii 1777-1830 a trait Dinicu Golescu care prin compunerea Însemnarea călătoriei sale în occident, Austria, Italia imperială, Bavaria și Elveția, oglindește la fel ca un adevărat ziarist fenomenele civilizației europene, scriind despre gospodăria sătească, școli, spitale, aziluri, muzee și teatre.

O mare personalitate a culturii române, îndată după Dimitrie Cantemir este I. Eliade Rădulescu, care a trait între ani 1802-1872. Pe lângă activitatea sa literară și de traducător, Ion Eliade Rădulescu a fost și un jurnalist și ctitor de publicații.

Majoritatea poeților și prozatorilor noștri au făcut și publicistică. Nu trebuie să uităm pe Eminescu, Macedonski, Minulescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, și mulți alți.

Epistolele scrise de anumiți scriitori, rămase până la noi, sunt adevărate cronici jurnalistice

De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii, și jurnalismului, ce statut are? În acest context nu putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.

În discuţia noastră intră scrisoarea particulară, “familiară “, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii de rând. Aşa cum a promovat-o, urcând-o în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau la noi M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale sau Duiliu Zamfirescu.

În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un destinatar, fără pretenţii artistice şi literare. de multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară sau jurnalistică? Despre acest statut al scrisorii a scris E. Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii.

Scrisoarea nu este un dicteu automat, în care filtrul raţiunii ar fi înlăturat. Faptul că tonul se modifică de la un destinatar la altul cum este cazul la Duiliu Zamfirescu ne dovedeşte că are loc o selectare a spontaneităţii. În unele scrisori autorul romanului Viaţa la ţară se interesează de viaţa ţăranilor din Plaineşti, satul natal, de lângă Râmnicu Sărat. Corespondenţa acestui autor tinde să pună în umbră poezia şi romanele, în comparaţie cu cea a lui Ioan Slavici care este inexpresivă ce nu egalează cu Moara cu noroc, sau Popa Tanda.

Atât Caragiale în corespondenţa căruia descoperim nevoia de dialog, legat de cârciuma din Ploieşti, sau la Gib Mihăescu abordând probleme de cultura viţei de vie, de pe Dealul Viilor din Drăgăşani, scriitorii în postura lor de epistolar nu izbuteşte întotdeauna să-şi ignore condiţia lor de artişti, de jurnaliști, de personae deprinse a se adresa unui public. Această observaţie a subliniat-o George Călinescu în genul epistolar, în volumul Scriitori străini apărut la E.L.U, 1967: “Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient.Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune, de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, inmtuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atentca oricare altul la compoziţie. “

Unul din participanţii la revoluţia din 1848, Ion Heliade Rădulescu, care a fost silit să pornească pe drumul pribegiei, în scrisorile sale trimise se văita de dorul de ţară, de Târgovişte, locul său natal, de dascălul Alexe, din Bucureşti. În momentul izbucnirii revoluţiei Eliade este încurajat şi de o serie de împrejurări cum ar fi primirea sa triumfală în Bucureşti , care, îi dădeau sentimental grandorii şi al unui destin providenţial:”Când am intrat în Bucureşti, aseară, era toată cetatea la barieră pe Podul Mogoşoaiei şi până la palat, palatal era plin de lume şi iluminat. La barieră mi-au desprins caii şi în aclamaţii neprecurmate traseră trăsura cu mâinile până la palat, în fugă. De pe toate ferestrele ploua flori şi coroane.Să trăiască Eliad ce-a murit şi-a înviat era necontenita strigare“(scrisoare către soţia sa din 3 iulie 1848- Magazin istoric, 1968, nr.7-8, p.114-116 ).

Autorul poeziei Zburătorul se socotea privit cu invidie şi căzut pradă intrigilor, iar căinţa a devenit un leit motiv la Scrisorilor din exil:” Cine m-a pus a-mi sacrific zilele şi nopţile, să deştept opinia?, se va întreba el“. Într-o scrisoare către Barbu Ştirbey:”( …) căci pricepea ea ce înţelegi Domnia-Ta cu ţara; cel puţin se linguşea că ţara este dumneaei cât vei domni Gospodăria Ta“.(Fără dată ). În altă scrisoare scrisă în tonul profetic, retoric şi mesianic în felul Cântării României de Alecu Ruso, poetul scrie:”O, Români! Români…pe Şincai ( a muri cerşetor (…) O, Români! Din streini ce veniră la voi, toţi vă amăgiră, toţi vă despoiră, toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniurile voastre şi toţi vă batjocoriră, vă trădară, vă înjurară, vă calomniară… “(Către G. Grădişteanu, 27 aug./ 8 septembrie 1852.)

Corespondenţa lui Nicolae Bălcescu, lipsită de culoarea şi savoarea epistolelor lui I.Ghica, sau ale lui M.Kogălniceanu care aveau un farmec şi savoare lexicală, este în primul rând oglinda înflăcărată a vocaţiei de revoluţionar vizionar şi iubitor de istorie. În rândurile ei scrise la repezeală, de parcă ar fi conţinutul unor telegrame, descoperim gândurile unor speranţe pline de patriotism. Acestea fiind încărcate de o structură romantică. Bălcescu era obsedat de ideea revoluţiei şi a unirii până la sacrificiu de sine. Moartea eroică îi apare ca un ideal suprem, precum dacilor:”…şi eu să-ţi spun drept şi din fundul inimii, ţie, Ghico, ca mai bun prieten al meu, doresc să mor, şi de aceea să merg să mă bat.”(Către Ion Ghica, 8 iunie 1849, Opere, IV, Corespondenţă, p.187 ).După înfrângerea revoluţiei din 1848, autorul Istoriei românilor supt Mihai Vodă Viteazul crede în continuare într-o revoluţie viitoare, şi de aici de aici destinul său de erou tragic, suferinţa morală, pe lângă cea fizică, a ultimilor ani de viaţă. O aură a demnităţii luminează chipul revoluţionarului, care nu înţelege să-şi obţină sufragiile nici prin cereri umilitoare, nici prin meschinăria trucurilor teatrale:”…nu ştiam decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat folositoare “. (Scrisoare către A.G.Golescu,12/24 martie,1849, Opere,IV, Corespondenţă, p.144 ). Corespondenţa lui Bălcescu ne transmite ecoul ideilor sociale şi politice fundamentale ale gânditorului. Descifrăm în ea preocuparea dramatică a unui iubitor de ţară şi de ideea dreptăţii sociale şi a unităţii naţionale, scriind profetic: “România va fi iubita noastră “(Către A.G.Golescu, 4 martie 1850, Opere,IV, Corespondenţă,p.278).

Scrisorile lui Mihai Kogălniceanu sunt prin excelenţă familiare şi ele au fost expediate la o vârstă când viitorul scriitor, jurnalist şi om politic nu avea conştiinţa de mai târziu.Ele ne apar ca o expresie indiscutabilă a naturaleţei şi spontaneităţii. El scria părintelui său că în Franţa”Slobozenia mi-i mai scumpă decât un rang mare şi bogăţia “. Tot el la vârsta juneţii scria, prevestind concepţiile omului politic de mai târziu: “Adevărata civilizaţie constă în respectarea legilor, în abolirea sclaviei care mai pezistă în ţară la noi, spre ruşinea noastră, în egalitatea persoanelor, fără deosebire de starea socială şi de origină…; ruşine moldovenilo care îşi pierd astfel onoarea în ochii Europei!” (Către surorile sale, 1/13 feb.1837.).Scrisorile lui Kogălniceanu îl aşează pe acesta în rândul marilor noastre talente epistolare, a cărui autrenticitate complexă, de sensibilitate şi de exprimare, poate satisface cele mai înalte exigenţe estetice.

La Vasile Alecsandri predomină plăcerea de a scrie. Aceaşi bucurie o simte citind scrisorile altora, ajungând să facă abstracţie de rolul lor de comunicare sau de confesie. Dragostea sa de ţară capătă accente deosebite în timpul Războiului de Independenţă, când vitejia ostaşilor noştri îi întrece toate aşteptările:”Am nevoie să fiu scutit de orice preocupare personală pentru ca să admir în voie vitejia îndârjită a tinerei noastre armate. Ce lucru uimitor: nu-i aşa? Simpli ţărani, smulşi de la plug, să devină dintr-o dată eroi.Inima mea a luat proporţii care mă înăbuşe de când cu cele petrecute la Griviţa.În sfârşit, sîntem cineva în lume. E mult! E mai mult decît s-ar fi putut nădăjdui. “(Către Aglae Allaux, 5 oct.1877, în vol.V.Alecsandri, Corespondenţă) .Poetul şi prozatorul, care ne încântă nu o dată cu suvenirurile şi memorialul său de călătorie, îşi regăseşte ritmul şi în corespondenţa particulară. Incendiul bisericii din Mirceşti este relatat ca o imagine cinematografică și reportaj jurnalistic:”În satul Mirceşti exista o biserică veche, durată din lemn de stejar şi ornată cu arabescuri foarte frumoase, pe care le săpase un sculptor necunoscut de-a lungul grinzilor. Acel templu modest, cap d`operă pierdut în câmp şi înconjurat de mormânturi, era deservit de un preot care printre alte daruri avea şi darul beţiei. Într-o duminică, or fi acum câţiva ani, prea sfinţitul, doritor de a schimba potirul pe stacană şi de-a părăsi mai degrabă altarul pentru ca să se ducă la crâşmă, ceti liturghia din fugă şi alergă la jupânul Moisi, uitând să stingă lumânările în biserică.Era vânt mare în acea zi; vântul suflând printr-un geam stricat găsi de cuvinţă a fâlfâii perdeaua şi a o apropia de para unei lumânări. Îndată perdeaua luă foc şi dete foc bisericii…Palalae!! Templul centenar arse din straşine până-n temelie şi se înălţa la cer ca fumul unei gigantice cădeliniţe. “( Către Titu Maiorescu, 25 martie, 1875, în vol.V.Alecsandri, Scrisori, 1, pag.6-7.).

Tânărul Al.Odobescu se întristează de situaţia jalnică în care a ajuns conacul şi starea de mizerie a ţăranilor, jefuiţi ca la drumul mare:”Eu însumi nu mi-am putut stăpâni lacrimile văzând casa, grilajul părăginit, grădina fără terasă şi aleile neângrijite; pe alocuri, drumurile nu se mai cunosc, iar satul e într-o stare de mare mizerie. Arendaşul acesta i-a întrecut pe ceilalţi în escrocherii; şăranii cu toţii sunt revoltaţi contra lui şi 11 dintre ei vor să plece începând de anul viitor; le pretinde zile de clacă mai mult decât prevede legea; le ia pui şi cereale pentru orice fleac; în sfârşit, încasează biruri ca pe timpul domnilor fanarioţi “.( Către Catinca Odobescu, 31/12 iulie 1856, în vol.Al.Odobescu, Pagini regăsite,ediţie îngrijită de Geo Şerban, Editura pentru literatură, 1956, p.233).

Corespondenţa lui Odobescu ni se relevă şi ca un jurnal de călătorie sau mai degrabă reportaj, care ajunge să se confunde cu notele de drum ale scriitorului.

Publicarea ineditului Epistolarium conţinând bruioanele a peste 850 de scrisori din tinereţea lui Titu Maiorescu pe când era la studii în străinătate, conturează portretul tânărului intelectual pe deplin format la 21 de ani.

Mai târziu, criticul de la Junimea avea o capacitate de muncă deosebită (“nu cred să fie astăzi doi oameni în România care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea şi cu mine “- îi scria lui Duiliu Zamfirescu în 17/29 nov.1891, Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Ed.Casa Şcoalelor, p.361.)

Corespondenţa lui Titu Maiorescu ne descoperă un intelectual prin vocaţie care se interesează de situaţia ţării, nu numai dăruit studiului. În timp ce pentru Mihai Eminescu scrisoarea e un accident în viaţa lui, de natură a-i contrazice personalitatea şi a-l pune într-o stare afară din comun, o recunoaşte personal într-o edificatoare autodefinire: “Eu pentru a scrie o epistolă trebuie să am o dispoziţie deosebită de uşoară, nepotrivită oarecum cu caracterul meu,(… ) “(Către I.C.Negruzzi, 1871, în Convorbiri literare, 1892, Număr jubiliar, p.39.).După ce nefericirea s-a abătut pe de-a-ntregul asupra poetului, scrisorile nu mai sunt altceva decât sfâşietoare momente ale tragediei: “Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu n-am avut niciodată fericirea de-a mânca până la saţiu.Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic. “( Către A.Chibici-Râvneanu, 12/24 ian.1884, din sanatoriul Do0bling din Viena, în Convorbiri literare, 1906, p.1000).Aprecierea entuziastă a Epigonilor de către Veronica Micle îl face pe Eminescu să se confeseze:”E o concepţie pe care o făurisem la Viena, într-un élan de patriotism.Trecutul m-a fascinate întotdeauna.Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor “.( Către Veronica Micle, 8 nov.1874, vol.IV,p.127).

Ion Creangă în scrisori pare un mucalit. Lui Slavici, om şcolit, îi scrie în termini”intelectuali “:”Ca fiu din popor, admit întru totul părerile dv. “La care adaugă”Dar oamenii no;tri de stat. Ochi au şi nu văd; urechi au şi nu aud, căci totdeauna au luat cărbunele cu mâna sărmanului ţăran, care la urma urmelortot el a plătit gloaba. Vorba ceea “Capra şi oaia trage ruşinea “(… )(C[tre I.Slavici, 21 oct.1878, în I.E. Toruţiu, Op. cit. vol III, p.119-121 ).

În secolul nostru, dacă ţinem seama de mijloacele moderne de trasmitere, ( internet, telefonie mobilă, etc), scrisoarea pare a fi condamnată la pieire. Tocmai de aceea apariţiile unor cărţi conţinând corespondenţe sunt savurate de cititori.

Pe parcurs voi continua cu răsfoirea corespondenţelor marilor noştri scriitori, pe care le voi comenta.

Un mare jurnalist a fost Mihai Eminescu, despre opera sa ziaristică vom adăsta mai mult.

Când se cercetează cu acribie opera unui poet ca Eminescu se caută înţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se încearcă de fapt parafe alături de cel ce semnase simplu dar dramatic la viaţa sa, creatorul. În situaţia noastră actuală când poetul este analizat cu admiraţie, ori cu îndoială, ajungându-se până la denigrare, mă duce cu gândul la ce spunea autorul „Sărmanul(ui) Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi?”

Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele lor caută cu ustensile pe măsura celui ce începe arheologia poetică eminesciană. Superlativul ar fi atins în condiţiile, şi numai atunci, când cel ce studiază şi analizează vestigiile scoase la suprafaţă are mai mult decât ochiul atent, este de bună credinţă, decât ştiinţa unei astfel de arheologii, când însăşi cercetătorul re-creează. Căci aceasta ni se pare a fi specificul: se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despărţit de viaţa sa şi mediul social-politic în care şi-a desfăşurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii române. Se re-creează un Eminescu recunoscut, trebuie, în aceste condiţii să ni-l amintim prin ce a lăsat în urma sa , inclusiv şi prin mărturiile contemporanilor săi.

În lumea încărcată de simboluri ale antichităţii helene, Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcaşurile zeilor.În căutarea Luceafărului poetul îşi străbate în felul său viaţa.Ceea ce ne dezvăluie nouă este prin forţa sa de a stăpâni Pegasul la modul sublime, de a şti să-l facă să poposească, pentru contemplaţia a ceea ce zăreşte, sau dimpotrivă, de a-l îndemna să galopeze năpraznic într-u vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel îşi realizează Eminescu partea sa de magie. Cătălina visa la Luceafăr: „Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”. Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R. Kunish, al cărui fond de idei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu şi lumea mărginită. Coborârea la realitatea pământeană se face sincopat, de la înălţimea Geniului la la iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Şi dacă, magic, Eminescu creează o magie tainică şi locuri pe măsură, ele au trăsăturile realului care îl înconjoară şi pe care îl străbate. Nu se întâmplă să avem feerice nopţi. Ele există în realitate, Eminescu le transferă doar din epoca sa în Artă: „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân-ce mintea îmi adoarme, pân-ce genele-mi clipesc?/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noptea).

Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cănd se evocă precum: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” (Lacul). Poezia eminesciană este, înainte de toate, un climat al Spiritului şi apoi un climat al Cuvântului, al Inteligenţei şi Visării, prin Cuvânt.

Începând cu ridicarea bustului Eminescu din Botoşani, în anul 1890, a bustului poetului din Dumbrăveni, jud. Botoşani, în 1902, a apariţiei cărţii „Omagiu lui Mihail Eminescu“, la Galaţi, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefaţă de A.D. Xenopol, urmată de manifestări culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului Naţional în aproape toate oraşele mari din ţară. Şi de atunci în fiecare an la 15 ianuarie şi 15 iunie comunităţile localităţilor noastre îl comemorează, depunând flori la statuile lui, organizându-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de două ori pe an la statuile lui nu sunt o formă de pioşenie faţă de o personalitate ce merită să o numit Sfântul Literaturii Române!? Eminescu în acest răstimp a devenit în memoria noastră culturală un brand. Atât prin geniala sa operă dar şi prin destinul său martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Iar dacă, în zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problemă, afirm şi eu precum D. Vatamaniuc: „E foarte bine că avem o problemă Eminescu”. Acesta să fie motivul că Eminescu a devenit Poet Naţional pe bază emoţională? Mă gândesc că la un românism cu o recunoscută băşcălie a desconsiderării de sine, Eminescu poate să capete, cum spunea Eugen Ionescu, în 1932, un „rol de figurant în cultură”. Sunt destule încercări de deconstrucţie a mitului eminescian, însă nu a fost găsit un înlocuitor. A încercat N. Manolescu să-l impună pe Mircea Cărtărescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a rămas „o formă fără fond.”

Vor mai fi multe încercări de demolare a statuii lui Eminescu, însă opera lui este şi va rămâne un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare prin limba română. Iar literatura noastră expiră şi inspiră prin acest mare poet. Şi, când vorbim de geniul lui Eminescu şi opera lui ca aspiraţie către Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial într-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.

Literatura Română a avut mare noroc cu acest poet născut la Ipoteşti. Ritmul celui ce creează rămâne în opera sa. Un ritm devenit culoare, contur, sunet. „Numai când ritmul devine singurul şi unicul mod de a exprima gândul, numai atunci există poezie. Orice operă de artă nu este decât un singur şi acelaşi ritm” spunea Holderlin în convorbirile sale cu Sinclair. Iar valoarea filosofică a operei eminesciene constă în efortul său de a investi umanul cu eternal, pieritorul cu nepieritorul, relativul cu absolutul. Şi astfel, oricât ar părea, Eminescu nu poate să fie abstras din timpul său şi din spaţiul său. Judecata operelor sale trebuie făcută în acest context. Valoarea operei eminesciene nu constă atât în ce şi cât a putut să cuprindă în sine din absolute, ci în tensiunea spirituală cu care s-a dorit acest lucru, în ceea ce numim zbaterea poetului , arderea sa lăuntrică. Pentru că tensiunea spirituală naşte întrebări, iar acestea vis-a-vis de existenţă sunt hrana necesară cunoaşterii. Opera eminesciană este o împlinire pentru el şi pentru Literatura Română şi este cu atât mai mare, cu cât constituie o împlinire ulterioară.

În opera lui Mihai Eminescu, prezentul este implicat. Ea depinde de gradul în care prezentul şi viitorul este implicat, ca opera eminesciană să aparţină ea însăşi viitorului. Eminescu nu a fost un singuratec, dar el este un singular în literatura noastră. Originalitatea operei eminesciene constă într-o ştiinţă a mijloacelor artistice şi o conştiinţă creatoare. De aici provine tot zbuciumul său, toată lupta sa pentru lărgirea marginilor cunoaşterii, toată acea răsucire centralizată a eului său, lansând în Univers frânturi de creaţie şi existenţă. Este zbuciumul profund pe care îl destăinuia Eminescu: „În orice om o lume îşi face încercarea/ Bătrânul demiurgos se opreşte-n van;/ În orice minte lumea îşi pune întrebarea/ Din nou:de unde vine şi unde merge floarea/ Dorinţelor obscure sădite în noian” (Împărat şi Proletar)

Existenţa eminesciană este o existenţă întru Poezie. Dar să nu uităm că Poetul a fost şi un jurnalist de excepţie. A abordat ,în articolele publicate, mai ales în „Timpul”, mai toate temele ce frământa sociatatea românească în timpul său. A publicat articole filosofice, economice, sociale, politice, etc. Marele poet a publicat zeci de articole în apărarea Bisericii Ortodoxe Române. Î.P.S. spunea în acest sens: „Marele nostru poet a fost un creştin authentic, ceea ce rezultă din viaţa, ca şi din opera sa. Poeziile, proza şi publicistica sa sunt o mărturie în acest sens. Se poate însă vorbi şi despre relaţia lui Eminescu cu teologia? Când zic teologie mă refer la ştiinţa teologiei, adică la un interes pe care l-ar fi arătat Eminescu cercetărilor teologice. La acest capitol opera lui literară nu ne poate ajuta, în schimb ne îmbie mărturii aproape neaşteptate manuscrisele constând din mii de pagini, unele investigate, altele cercetate şi comentate, altele încă necunoscute”. (EMINESCU-Ortodoxia, Editura EIKON, 2003).

În 1871, în august, a fost organizată Marea Sărbătoare de la Putna, la care a participat şi Eminescu împreună cu Slavici şi unde Xenopol a ţinut o importantă cuvântare. Această serbare era prilejuită cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii de către Ştefan. Serbarea trebuia să se ţină în 1870 dar din cauza războiului franco-german a fost amânată cu un an. Scrisoarea către D. Brătianu din 3/15 august 1871 este un document însemnat pentru cunoaşterea stadiului la care ajunsese Eminescu în dezvoltarea sa sufletească şi intelectuală. În perioada organizării serbării de la Putna Ion Slavici îi spunea că mulţi se vor pune de-a curmezişul acţiunii. Însă Eminescu îi răspundea: „Dă fără milă în ei!” Cu această ocazie poetul a publicat un articol în Timpul în care spunea, printre altele, că Ştefan apărătorul Moldovei şi al creştinătăţi este un sfânt al Bisericii noastre strămoşeşti. Prin noiembrie în acelaşi an un ziarist anonim scrie în publicaţia liberală Democratul, atacându-l pe Poet, spunând că „Domnul Eminescu ne-a obijnuit cu nebuniile sale publicate în Timpul. Cu ocaziunea sărbătorilor de la monastirea Putna acest domn a îndrăznit să-l numească sfânt pe Ştefan cel ce la mânie a tăiat capete.” După atâţia ani, care dintre cei doi, Eminescu şi ziaristul de la Democratul, şi-a exprimat nebunia? După cum se vede Mihai Eminescu, în această situaţie, a avut dreptate. Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română. Sunt sigur că propunerea noastră ca Eminescu să fie canonizat, peste ani, v-a fi acceptată de Biserica Ortodoxă.

Prin opera şi viaţa sa Eminescu a avut, totuşi, o „…răsplată jertfei sale: cunoaşterea. Acum el va afla ca îngerul – simbol al desăvârşirii, al purităţii – nu este în iubită, ci tot în el; că el nu avea nevoie să se înalţe prin ea, ci ea, fiinţă de lut, ar fi trebuit să năzuiască spre culmile spiritului pe care-l stăpânea el”. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) Sistemul gândirii poetice disimulează realitatea, câtă vreme gândirea poetizantă numeşte o realitate.

Memoria eminesciană se alătură Marelui Cor ce intonează Imnul dedicat Marii Uniri, acţiune politică visată de Eminescu într-o scrisoare către Iosif Vulcan din Oradea, când a primit primi bani pentru colaborarea la revista “Familia”.

Opera lui Eminescu este o chemare lansată, o invitaţie disimulată, o invitaţie disimulată, spre Întrebare, spre nelinişte.Răspunsurile sunt un acum, cu sensul spre ceea ce va fi. Implicarea viitorului dă impresia pentru poet de a fi deja un stăpân virtual al unui timp viitor. Sensul spre Eternitate se împlineşte astfel. Opera poetică şi publicistica eminesciană trezeşte latenţe spirituale. Ea se identifică uneori cu speranţa, căci speranţa este şi ea o tensiune spirituală spre viitor. Opera lui Eminescu este o reaşezare de lumi. El este un ritm aparte în poezia modernă.El este propria sa poezie. Căci el este, veşnic, Poetul.

În perioada anilor 1870, când spiritual naţional românesc începuse să prindă rădăcini în urma unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, mulţi scriitori și jurnaliști au militat pentru promovarea naţionalismului ca fenomen al iubirii de glia strămoşească, a limbii române, a credinţei creştine în spiritul ortodoxiei şi al tradiţiilor poporului din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic. În acest context a început Mihai Eminescu să publice articole în care a promovat spiritul naţional românesc. Primele articole publicate de poet, în număr de trei, au apărut la Buda-Pesta, în ziarul „Federaţiunea” sub conducerea lui Alexandru Roman, membru al Academiei Române din 1870, în care expunea situaţia politică a românilor şi a celorlalte naţiuni din imperiul Austro-Ungar.

După o perioadă de întrerupere, în anul 1876 Eminescu începe să publice articole în care promovează spiritul naţional în publicaţia „Curierul de Iaşi”, unde văd lumina tiparului interesante cronici teatrale, dar mai ales analize privind situaţia românilor de pretutindeni. Scria pe atunci: „Şi când strănepoţii vor citi odată despre luptele naţionale, reflectate nu în lumina nouă a teoriei, care o preface într-o luptă de interese, ci în lumina viorie a simţământului cu toată bogăţia de culori, de pasiune, de înamorare specifică în fetişurile naţionalismului, – citirea acestor fapte va face asupra lor impresia romantică, care asupra noastră o face răzbelul Cruciaţilor şi cavalerismul de atuncea”. (Despre luptele naţionale).

Activitatea sa de la „Timpul” din Bucureşti, începută la 1877, chemat fiind de la Iaşi de către Ion Slavici, este foarte intensă. Îşi începe campania cu articolul „Dorobanţii”, în care evidenţiază eroismul ostaşilor români în Războiul de Independenţă, şi dragostea de glia străbună. În 1880, Eminescu este numit redactor şef la „Timpul” în care continuă să publice „Studii asupra situaţiei”. În acea perioadă scrie articolul „Adevăratul naţionalism”, din care cităm: „Dar Domnilor; mi-e ruşine să fiu Român! Dar ce fel de roman! Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al naţionalităţii – aşa Român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebue să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea-ce se simte şi se respectă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voe să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc, fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale”. (Adevăratul naţionalism).

La 1 ianuarie 1882 este schimbat din funcţia de redactor şef de către Grigore C. Paucescu, însă rămâne redactor pentru secţia politică. Se înscrie în „Societatea Carpaţi”, înfiinţată la 24 ianuarie 1882 cu intenţia de a sprijini lupta naţională a românilor de către stăpâniri străine. În această perioadă publică articolul „Naţionalii şi Cosmopoliţii”, în care scrie: „Dacă Domnii Internaţionali, în loc de a se lăsa purtaţi de spiritual timpului, ar avea bunătatea de-a atinge pământul cu picioarele şi ar ajuta pionirilor germani ai progresului de a adduce mai departe panerul cu cele câştigate de ei, poate că în cursul acestei lucrări cam rare ar reveni la ideia lor, la a cărei realisare nu servă înfrăţirea ilusorie a unor naţiuni egal-îndreptăţite (aşa ceva nu există, ci domnia unei naţiuni cu civilitatea şi limba ei)”. În noiembrie 1888 îşi reia activitatea publicistică, prin colaborarea la „România liberă”, în care, pe lângă articole, unde promovează spiritual naţional, pledează pentru schimbarea relaţilor de muncă. Războiul de Independenţă naţională de la 1877 îl face pe Eminescu să scrie articole ce impresionează prin vibraţia patriotică.

Trebuie să spunem că Mihai Eminescu a fost un creştin autentic. Poeziile, proza şi publicistica exprimă spiritul naţional-ortodox. Consideraţii de ansamblu asupra creştinismului găsim în manuscrisul 2285 care reprezintă traducerea din germană a studiului lui M. Lazarus şi N. Stendhal „Gânduri introductive privind psihologia popoarelor”, apărut în 1860. Despre acest manuscris a scris D. Vatamaniuc „Pagini germane”, în revista „Manuscriptul” (an XVII, 1986). Manuscrisul 2261 la paginile 192-194 cuprinde următoarele cugetări ale lui Eminescu referitoare la Dumnezeu: „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu”. În „Timpul” din 10 octombrie 1881 Eminescu scria: „biserica a creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia“. În articolul „Ştim prea bine…”, publicat în „Timpul” (nr.170, 4 august 1878, pag.1), Eminescu scria: „Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bun ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru”.

Deşi poezia şi articolele publicate în presă au promovat spiritual naţional, inclusiv românismul, Mihai Eminescu fiind unul din marii gazetari ai secolului XIX, a promovat spiritual naţional şi în proza literară. Prozele antume cele mai cunoscute sunt „Sărmanul Dionis” şi „Cezara”. Dar mai putem aminti drama istorică în trei acte, în versuri, „Bogdan-Dragoş”, din care răzbate spiritual iubirii de glia strămoşească, în timp ce în cele două proze amintite la început descoperim un filon romantic al basmelor şi poveştilor româneşti, la fel descoperim în „Mira”, fragment dramatic; şi „Emmi”, dramă într-un act, dar mai ales tabloul dramatic „Mureşianu”, din care răzbate dragostea de popor şi istoria sa, lucru ce-l descoperim şi în „Alexandru Lăpuşneanu” şi „Alexandru Vodă“, fragment dramatic. Din postume remarcăm romanul ne terminat din tinereţe „Geniu pustiu“ şi alte lucrări ne terminate, descoperite de Titus Maiorescu, printre manuscrisele poetului, după moarte. În multe cugetări, filosofice, sociale, istorice, literare, Eminescu a fost preocupat de spiritual naţional. Exemplu: Organele conştiinţii naţionale puţine fiind la număr, silite a deveni universaliste. Despre literatura naţională spune: „Fiecare literatură naţională formează focarul spiritului naţional, unde concurg toate razele din toate direcţiunile vieţii spirituale, ea arată nivelul vieţii publice spirituale. În articolul „Despre naţionalism şi cosmopolitism”sublinia: „Oamenii cari au început regenerarea naţională, ni-au dat ideea întregului, ce noi avem a o realisa”. Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei. Este intransigent cu politica de opresiune ţaristă din Rusia (o adâncă barbarie), cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar. Situaţia sa de la ziarul Timpul devine critică în 1880, mai ales după ce critică proiectul de program al partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifice românii din imperiul Austro-Ungar.

Petre Ţuţea spunea despre Eminescu că este„Românul absolut”, întrucât pentru poet primează naţiunea, omul nu poate aparţine omenirii decât aparţinând unei naţiuni. Spunând despre om că acesta: „În zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în „care s-a născut”. Mai mult de cât atât Eminescu suţine ideile naţionaliste în Sărmanul Dionis”. Scriitorul, pe această cale, exprimă existenţa sentimentului naţional chiar pe metempsihoză, spunând prin glasul lui Ruben:” …oameni au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor.Sunt tot ei, cei care renasc în strănepoţi“. Pentru Eminescu naţiunea reprezintă, indubitabil, o sumă de voinţe vii care merg în direcţia hotărâtă de propria lor natură. Adevărata unitate, pentru Eminescu nu este statul, ci naţiunea, criticând politicianismul, considerat o plagă a naţiunii, având în vedere situaţia dezastroasă din ţară la acea vreme. Nu poate exista organizare serioasă cu oameni fără ştiinţă, fără avere, fără pregătire temeinicăcu oameni”a căror inteligenţă este o sofisticărie, a căror ştiinţă nu ajuge nici la corectitudinea gramaticală”. „C.Rădulescu-Motru subliniază adevăratul sens al naţionalismului, aşa cum trebuie înţeles, şi anume că „la civilizaţie nu se ajunge decat prin muncă”, iar Eminescu, în acest sens, spune:”…vina cea mare a generaţiei trecute, orbită de civilizaţia străină, a crezut că, introducând formele exterioare ale ei,i-a introdus totodată şi cuprinsul. Acest cuprins nu se realizeazădecât prin muncă“.

Se tot vorbeşte despre naţionalism, dar ce înseamnă acesta? Naţiunea reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, este chitesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat pe plan internaţional. Iar a fi naţionalist înseamnă să iubeşti tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-alungul sutelor de ani, cel care protejează naţiunea din care face parte.Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un popor.Conştiinţă pe care Eminescu o avea. Dovadă scrierile sale, atât cele poetice, dar mai ales publicistica şi într-o oarecare măsură proza.

Încă de tânăr Mihai Eminescu avea predilecție spre cunoaștere și adevăr.Astfel el l-a vizitat pe Al.I. Cuza în orășelul unde a fost exilat.

Unirea de la 1859, înfăptuită sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care a marcat naşterea României, l-a găsit pe junele Mihai Eminescu învăţăcel la Cernăuţi, însufleţit de patriotismul dascălului său Aron Pumnul. La fel ca toţi bucuvinenii el a simţit emoţia şi speranţa revenirii Bucovinei la patria mumă.

Perioada, scurtă a domniei lui Cuza, plină de împliniri şi reforme, a coincis cu formarea intelectuală a Poetului, inclusiv cu călătoriile acestuia prin mirifica Transilvanie aflată vremelnic în imperiu Austro-Ungar, perioadă când i se întăresc convingerile naţionale.Toate acestea au contribuit mai târziu la scrierea a zeci de articole şi cronici cu caracter politic, istoric, inclusiv social-economic, publicate în presa vremii, mai ales în “Timpul”, Cuza devenise pentru Eminescu un reper, fiindcă perioada domniei sale, deşi scurtă, contribuise la propăşirea materială şi culturală a poporului.

Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza îl fascinase pe tânărul născut la Ipoteşti (după unii cercetători la Botoşani).După anul 1869, ca student la Viena, cunoscând că fostul domnitor îşi începuse pribegia în 1866, a luat hotărârea să-l cunoască personal pe Cuza. Astfel la 1 ianuarie 1870, un grup de studenţi în frunte cu Eminescu la vizitat pe surghiunitul domn la reşedinţa lui din Dobling, în apropiere de Viena, pentru a-i adresa urările tradiţionale de Anul Nou.Presa vremii vieneze subliniază că studenţii români au cântat colinde româneşti.Fostul domnitor a fost impresionat de gestul studenţilor.De această perioadă, revenit în ţară, Eminescu îşi v-a aminti de istorica şi impresonanta întâlnire cu făuritorul unirii principatelor. Din păcate, peste trei ani, în 1873, pe 15 mai, Alexandru Ioan Cuza a trecut la cele veşnice, la doar 53 de ani, Un grup de iniţiativă şi cu sprijinul Elenei Doamnă, la 29 mai a fost adus în patrie, fiind înmormântat la Ruginoasa, în prezenţa a peste 30.000 de români.În acea perioadă Eminescu se afla la Berlin, continundu-şi studiile şi încercând să-şi ia doctoratul.

Calitățile sufletești al Elenei Doamne , soţia lui Cuza, (despre care Eminescu a avut cuvinte de apreciere), și educația primită au îndemnat-o să-și dedice întreaga sa viață și avere acțiunilor caritabile. Și-a început opera de binefacere la București, patronând Azilul Elena Doamna de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, și a încununat-o la Iași, unde a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea”. Suflet generos, Elena Cuza a consimțit să-i adopte pe cei doi fii nelegitimi, Alexandru și Dimitrie, pe care soțul său îi avea cu prințesa Maria Obrenovici, acordându-le întreaga sa atenție, ocupându-se de educația lor și înconjurându-i cu o afecțiune maternă.

Elena Doamna, femeia plăpândă și sfioasă, a supraviețuit tuturor celor care i-au marcat viața în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (N. Iorga).

Supraviețuind tuturor celor pe care i-a iubit, și-a petrecut ultimii ani de viață la Piatra Neamț. Acolo s-a stins la 2 aprilie1909, fiind înmormântată la Solești.

De remarcat este faptul că ideile reformiste ale lui Cuza au apărut în primele articole de publicistică semnate de Eminescu, apărute într-un ziar din Pesta, numit “Federaţiunea “. Studentul Eminescu a scris trei articole în acest ziar, în perioada aprile şi mai 1970. Ele se intitulau: “Să facem un congres “, “În Unire e tăria “şi “Echilibrul “, din care răzbătea ideia că românii adunaţi într-un congres să exprime solidaritatea cu celelalte naţiuni asuprite de imperiu.În urma publicării acestor articole autoritățile imperiale i-au intentat proces, acuzându-l de instigare şi destabilizare.De altfel implicarea lui Eminescu la manifestările de la Mănăstirea Putna, dar şi celelalte acţiuni patriotice de-alungul vieţii sale, a fost înţeleasă în cheia acţiunilor lui Cuza, ca luptă pentru unitatea naţională.

Întors acasă, publicistul Eminescu devine redactor-șef al „Curierului de Iași”, iar din 1877 al ziarului „Timpul” din București, prilej de a-și continua cu trudnică dragoste lucrarea de deșteptare națională prin sute de articole și cronici; între ele, găsim zeci de referințe la marele Cuza, domnitorul oropsit. Nu ne propunem să le nominalizăm, căci doar o înși­ruire a lor ar necesita un spațiu întins. Vă lansăm, în schimb, provocarea ca, în cinstea zilei de 24 ianuarie, să recitim emoționan­tele trimiteri eminesciene la primul domn al Principatelor Române Unite și la uriașa lui personalitate. Pentru Eminescu, Vodă Cuza a fost, de departe, unul dintre iluștrii cârmuitori pe care i-au avut românii vreodată, neuitând de Ștefan cel Mare, Matei Basarab sau Mihai Viteazul. Cunoscându-l personal și auzind din gura lui nețărmurita-i dragoste faţă de neam şi ţară, în numeroase articole, Eminescu critică dur pe cei care au complotat la detronarea domnului pământean, cu precădere cadrele militare, demonstrând cu solide argumente juridice că trădarea lor a însemnat o adevărată crimă împotriva românismului.

În alte articole, autorul detaliază condițiile istorice și politice ale alegerii lui Cuza, insistând pe uriașele realizări înfăptuite într-un timp extrem de scurt, care au constituit premisele fundamentale ale dezvoltării statului modern.

Cu un pătrunzător simț al onestității, jurnalistul Eminescu critică unele decizii sau politici cuziste, aplicate nu din rea- voință, ci poate din pripă, sub presiunea, se pare, a unor conjuncturi externe și interne.

Concluzionând, ori de câte ori i s-a dat șansa de a le oferi cititorilor săi exemple demne de urmat, pe lângă marii voievozi care au luptat cu sabia în mâini, iar din piepturi și-au făcut platoșă neînfricată spre apărarea gliei străbune, publicistul Eminescu nu uita să amintească de domnitorul Cuza, model de dăruire în slujba României și a românismului.

Imediat după trecerea la cele veşnice a lui Eminescu, mulţi ziarişi din acea perioadă au scris despre prietenia celor doi scriitori, Mihai Eminescu şi Ion Creangă.Această prietenie ajunsese cunoscută în lumea literară a Iaşului, şi nu numai.

Ziaristul şi scriitorul George Panu în “Amintirile “sale de la “Junimea“aminteşte plastic şi sugestiv despre prietenia dintre cei doi corifei ai literaturii române.Mai ales după ce Institutul tipografic “Minerva “ a editat după Eminescu, pe Creangă, într- o ediţie complectă.

După Ilarie Chendi cei doi scriitori s-au întâlnit, probabil, între anii 1874 şi 1876 în locuinţa Bodnărescu, Artur Gorovei în scrierea sa din “Şezătoarea “, V, p.193, precizează că Eminescu şi Creangă s-ar fi cunoscut în perioada aceea, nu în anii 1866-1867 cum scriau unii ziarişti.

Încă de la începutul prieteniei lor, Eminescu îl introduce pe Creangă în cercul “Junimea “, cu toate că Gr.Alexandrescu în “Prefaţa” susţine contrariu.Până atunci Ion Creangă scrisese numai literatură didactică. După intrerea în “Junimea”, Creangă începe să publice o serie de poveşti, începută cu “Soacra cu trei nurori “. Creangă a început să scrie şi literatură la îndemnul prietenului său, Eminescu.În ziarul “Era nouă “ din 7 ianuarie 1890, un autor anonim stipulează că autorul “Amintirilor din copilărie” a fost descoperit de Eminescu, după ce s-a răspopit şi a rămas institutor, pe când Eminescu era revizor şcolar în judeţul Iaşi, în anul 1874.

George Panu în amintirile sale din “Săptămâna”, 1902, nr.21, p.190, scrie că Eminescu şi Creangă veneau împreună la şedinţele “Junimei” şi apoi plecau împreun㔺i se înfundau pe la vre-un crâşmar din părţile exterioare ale oraşului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede-căci mulţi cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea şi a lui Eminescu şi a lui Creangă;-nu, ei se puneau să trăiască viaţa care le plăcea lor, viaţa simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se aşeze întrt-o odaie din fundul unei crâşme, pe laviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară…Creangă, istorisind poveşti din bătrâni şi de la ţară, Eminescu croind versuri, cum ar trebui să fie poporul român… “

Artur Gorovei în “Şezătoarea “, citată mai sus, scrie că” moş Creangă avea un cerdac lat, acoperit de streaşină, acolo scria el, şedea Eminescu zile întregi, tolănit pe o saltea, cu ochii pironiţi pe dealul Ciricului; acolo a scris el Doina”

În articolul din “Şezătoarea,” V, Teodorescu-Kirileanu scrie că manuscrisele lui Eminescu “bâjbâe de glume populare, de asemenea şi ale lui Creangă“.

Ilairie Chendi concluzionează într-n articol publicat în 1910 subliniază că pe cei doi îi lega “dragostea de patrie, poporanismul în limbă şi literatură; adoraţia trecutului: cultura naţională(… ) „

La sfârșitul secolului XIX , când jurnalismul a luat amploare, o parte din ziariști au început să se organizeze în asociații.Astfel primul moment important din istoria presei româneşti, în care ziariştii au decis să promoveze forme profesionale de asociere, s-a înregistrat în noiembrie l871, când au avut loc lucrările “întâiului congres al presei din România”. Participanţii, l3 ziarişti de la l3 ziare, s-au reunit şi au adoptat o rezoluţie în l5 puncte. În afară de punctul XV, în care se afirma că libertatea presei, libertatea cuvântului, alături de alte libertăţi fundamentale, celelalte prevederi ale rezoluţiei erau mai degrabă politice decât profesionale.

In anul l883 avea să se constituie, tot la Bucureşti, Societatea Ziariştilor, moment evocat de N.Iorga în termenii “dezvoltarea presei, înmulţirea ziarelor şi dovada făcută cum că ziarismul începe să devină o carieră, inspiră câtorva ziarişti (…) hotărârea de a forma o societate a ziariştilor”. Această societate nu va avea această viaţă; unul dintre motive este că preşedinţia nu a fost dată lui C.A.Rosetti. Motivul nealegerii lui Rosetti a fost Eminescu care, cu nici un preţ nu a voit să admită preşedinţia directorului Românului. Acesta nu era de acord că Rosetti era liberal și că era grec. Glasul lui Eminescu a avut mai multă trecere şi “Rosetti a fost înlăturat(…) Izbuti Haşdeu. Dar Haşdeu îşi dete demisia, C.A.Rosetti fu ales preşedinte şi rămase până la moartea sa în aprilie l885. Societatea încetă a mai trăi”.

Dorinţa ziariştilor de se reuni s-a manifestat inegal. Pe vremea aceea ziariştii erau încă împărţiţi în tabere ostile, ziarismul pur profesionist nefiind încă destul de dezvoltat. Cei care scriau în gazetă reprezentau partidele, iar dacă acestea erau rivale ziariştii erau şi ei, oarecum, antagonişti. De aceea era greu de găsit formula care să poată întruni la un loc toţi gazetarii. Se cunoaște activismul de ziarist liberal al lui Macedonski în revistele OLTUL și LITERATORUL și al lui Eminescu la TIMPUL.

La 5 aprilie l900 avea să se constituie Sindicatul Ziariştilor din Bucureşti (S.Z.B.), ale cărui obiective erau “ocrotirea intereselor morale şi materiale ale ziariştior; strângerea legăturilor de colegialitate şi solidaritate profesională între ziarişti; ridicarea şi menţinerea prestigiului şi demnităţii corporaţiunei”.

În ceea ce priveşte calitatea de membru, aceasta putea fi dobândită de ziariştii bucureşteni care lucrau într-o redacţie “a unei gazete zilnice”, aveau un stagiu în presă de cel puţin trei ani consecutivi, aveau naţionalitate română şi se bucurau “de o perfectă reputaţie din punctul de vedere moral”. Sindicatul avea şi un juriu de onoare care putea da avertismente, suspenda din toate drepturile de membru pe timp nelimitat, excluderea din sindicat. Peste doi de la înfiinţare, avea să apară şi prima publicaţie de cultură profesională, Sindicatul Ziariştilor, din păcate, într-un unic număr (Bucureşti, 9 februarie l902).

Alături de S.Z.B., la 26 noiembrie l906 începea să funcţioneze Cercul PRESA al Ziariştilor din România, ce avea ca obiective “susţinerea intereselor şi a prestigiului corpului ziariştilor”.

Ziariștii s-au implicat în ridicarea statuilor lui Eminescu.

Imediat după trecerea la cele veşnice a poetului Mihai Eminescu, iubitorii operei lui s-au gândit să-i înveşnicească memoria în busturi şi statui.

Până în anul 1909 existau următoarele busturi: unul din gips şi trei busturi din bronz: cel din Botoşani confecţonat în anul 1890, urmat de cel din Dumbrăveni, în anul 1902 şi cel din Bucureşti, montat pe un piedestal de marmură, în grădina din faţa Ateneului Român. Acesta fiind executat de sculptorul I.Georgescu în timpul primarului Pake Protopopescu şi cu îngăduinţa directorului poliţiei Capitalei Scarlat Orăscu. Bustul lui Eminescu a fost amplasat într-o noapte de către un grup de iubitori ai poeziei eminesciene.Din acest grup au făcut parte şi poetul Traian Demetrescu. Acelaşi sculptor a executat şi bustul din Botoşani.

Al patrulea bust, cel din gips, aflat la Ateneu, în sala de la parter a fost executat în anul 1889 de sculptorul Filip Marinescu din iniţiativa lui Corneliu Botez, pe când era student la drept, bustul fiind predat preşedintelui, de atunci, al Ateneului Român C.Exarcu.

Bustul lui Eminescu din Botoşani, turnat în bronz, ridicat din iniţiativa studenţilor din Bucureşti şi Iaşi, a fost dezvelit la 11 septembrie 1880 cu prilejul congresului al XI al studenţilor universitari.Bustul a fost amplasat în piaţa Markian.La manifestarea dezvelirii au participat următorii reprezentanţi ai presei: N. Ţine de la „Revista Literară”, Rădulescu Niger de la „ revista Tinerimea „ , D.Teleor de la „Constituţionalul „ ,S.Petreanu de la „Românul „ , I.Th.Florescu de la „Naţionalul „ , N.A. Bogdan de la „Era Nouă” din Iaşi. Cu această ocazie, la care au participat toate oficialităţile botoşenene, studentul la medicină V.Lateş a ţinut un discurs impresionant, spunând că studenţimea donează comunei Botoşani acest bust. Ajutorul de primar A.Carp a mulţumit pentru donaţie, iar studenţii C. Vasiliu şi Teodor au recitat poeziile „Glossa” şi „Împărat şi Proletar”. Pe soclu sunt inscripţionate opt versuri din „Glossa”.Tot aici este inscripţionat numele celui care a turnat în bronz bustul, L.Martin fondeur-Paris.Tot atinci a fost îngropat în temelia piedestalului un pergament cu numele comitetului de iniţiativă, cu data inaugurării. Ziariştii prezenţi la inaugurare au editat un număr festiv “Eminescu, ziar comemorativ, Septembrie 1890 “.Acest număr a cuiprins “Glossa “, Necrolugul lui Eminescu de B.P.Haşdeu, “Lui Eminescu “ poezie de A.Vlahuţă, “Geniu şi nefericire “ poezie de N.Beldiceanu, “Eminescu “ , critică de T. Maiorescu, “Lui…X “ poeyie de Veronica Micle, “În Nirvana “ de I.L.Caragiale, poezii de Mihai Eminescu, şi un articol de critică de I.Gherea. Aşa cum ne informează într-n articol Grigore Gollav, a mai apărut o publicaţie de mulţumire a botoşenenilor, intitulată“Gazeta gazetarilor “ la care au colaborat:Gr.Ventura, Eug.Vaian, D.Teleor, D.Adamescu, Jiquidi şi alţii.

Dezvelirea bustului lui Eminescu de la Dumbrăveni, aşa cum ne informează “Conservatorul “ din data de marţi, 16 Iulie 1902, a avut loc duminică 14 iulie. Bustul a fost ridicat de Leon Ghika, propietarul domeniului din această localitate, fost deputat, poet apreciat în cercurile literare din Franţa. Bustul a fost făcut de sculptorul Oscar Spathe, având o înălţime de 2, 50 m., fiind din bronz, aşezat pe un soclu din piatră.Pe soclu sunt inscripţionate primele patru versuri din poezia “Valurile!Vânturile! “

Cu această ocazie Şt.O.Iosif a compus o poezie care a fost pusă pe note de L.Tempea de prin zona Sibiului.Aceast cântec a fost interpretat de băieţii din cele două şcoli din Dumbrăveni.Tot atunci a mai fost cantat un mars al poetului Eminescu, o marsilleză întitulată La arme! Pusă pe note de un compositor francez.Cântec, spunea Leon Ghika în presa vremii, că ar fi bine că acest cântec să devină Imnul national al României.

Redăm mai jos câteva versuri din poezia lui St.O.Iosif:”Auzi! Departe strigă slabii,/Şi asupriţii către noi,/E glasul blândei Basarabii,/Ajunsă-n ziua de apoi.//La arme dar arme dar Români!Fraţi Români! La arme! La arme dar Români! “Cântarea acestui cântec a stârnit furtunoase aplauze, notează presa vremii. Tot cu această ocazie poetul Cincinat Pavelescu a scris poezia “La bustul lui Eminescu.Din parcul Dumbrăveni. “

In anul 1913 se constituia, tot la Bucureşti, Asociaţia Generală a Presei Române, cu scopul “de apăra interesele morale şi materiale ale membrilor ei; apărarea şi înălţarea prestigiului presei în genere prin toate mijloacele ce-i vor sta la îndemână şi, mai cu deosebire ori de câte ori presa va fi atinsă în drepturile şi libertăţile ei consfinţite prin legi şi Constituţie sau un membru al ei ar suferi o jignire nemeritată”. Accesul în A.G.P.R. era condiţionat de o vechime neîntreruptă de trei ani în presă, şi de apartenenţa la personalul redacţional retribuit al unui cotidian sau săptămânal; puteau intra în Asociaţieşi directorii de publicaţii, dacă aveau o vechime de trei în profesie ori dacă lucrau la un periodic ce apăruse, fără întrerupere, timp de cinci ani. Primul preşedinte al acestei forme asociative a fost ziaristul Constantin Mille.

In anul l9l8, din iniţiativa a 11 ziarişti ieşeni, lua fiinţă Sindicatul Ziariştilor din Moldova, care pe lângă obiectivele specifice tuturor sindicatelor, voia instituirea unei comisii de arbitri cu competenţa de a judeca în primă instanţă conflictele dintre ziarişti, dintre ziarişti şi patronii de ziare ori directorii de ziare. În plus, fondatorii afirmau că “Sindicatul va stărui să se prevadă prin lege chiar, că patronii şi directorii de ziare nu-i pot concedia pe ziarişti fără motive întemeiate, precum nici ziariştii nu pot părăsi locul din capriciu, sub pedeapsa de despăgubiri reciproce la caz contrar”. S.Z.M. era mai deschis în ceea ce priveşte dobândirea calităţii de membru, deoarece puteau face parte din organizaţie” Toţi ziariştii, fără distincţie de religie şi sex, de la ziarele cotidiene sau periodice, fie că se susţin numai din alariul ce primesc de la ziar, fie că mai au şi alte îndeletniciri, din venitul cărora se pot ajuta la trai”.

Frecventele conflicte dintre ziarişti şi patroni i-au determinat pe gazetari să fondeze Uniunea

Ziariştilor Profesionişti din România, Bucureşti, l9l9, a cărei principală particularitate consta în aceea că obiectivele sale priveau mai degrabă relaţiile cu patronatul (patronii de publicaţii nu erau admişi în U.Z.P.R.). Până în anul l927, când reunea l47 membri, Uniunea obţinuse următoarele drepturi :a) repaus duminical b) concediu plătit de 30 zile pe an; c) acordarea unui preaviz cu trei luni înainte de concediere, cu drept de salariu pentru această perioadă.

După ce reprezentase România la Congresul Internaţional al Presei de la Liege (l905) şi la Adunarea Comitetului Central al Societăţilor de Presă (Munchen, 1906), pentru a aminti doar două dintre prezenţele sale remarcabile, Constantin Mille “avea să fie atras de către Stelian Popescu, directorul Universului, în organizarea unui “sindicat” al directorilor de ziare, care să se prezinte ca un organism omogen atât în faţa lucrătorilor care cereau justificat majorarea salariilor cât şi în relaţiile cu fabricile de hârtie controlate de finanţa liberală”. “Sindicatul” a fost anunţat în presă la 25 februarie l9l9, din el făcând parte şi I. Rosenthal (Izbânda), N.D.Cocea (Chemarea), directorii cotidianelor Dacia, Epoca şi altele, toate ne-liberale.

Primul congres al Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat va avea loc în perioada l9-20 ianuarie l92l, la Cluj, prilej cu care redactorii Banatului Românesc (Timişoara) le urau participanţilor, telegrafic “să lupte cu bărbăţie pentru revendicările profesionale ale tuturor acelora care în domeniul gazetăriei şi-au tăiat un drum drept”. Un Sindicat Central al Ziariştilor Români din Ardeal şi Banat, cu sediul la Cluj,a apărut în mai l922, iar un sindicat autonom numit Sindicatul Ziariştilor Profesionişti din Banat se pare că a existat. În anul l927, S.P.R.A.B. includea peste l00 de ziarişti şi avea filiale în oraşele Oradea Mare, Arad, Timişoara, Braşov, Târgu Mureş şi Satu Mare. “Membru ordinar”al sindicatului putea fi doar un ziarist profesionist, angajat la un cotidian, care adera la statut şiplătea taxa de înscriere şi cotizaţia.

In luna octombrie a anului l922, lua fiinţă Cercul Ziariştilor Profesionişti din Iaşi, al cărui statut cuprindea, pe lângă prevederile curente, condiţia ca din Cerc să facă parte doar ziarişti “cari nu practicăo altă profesiune decât ziaristica; au de puţin şase ani de profesiune zilnică gazetărrească şi nu au contravenit la obligaţiile morale de ziarist şi de om; fac parte din redacţia unui ziar cotidian din ţară”.

O parte dintre fondatori, între care Robert Soutzu, M.Kaufman, M.Miereanu, J.Hefter puseseră şi bazele S.Z.M. (l9l8). Tot acum se constituie şi Sindicatul Ziariştilor Minoritari din Transilvania şi

Banat, în care erau integraţi gazetari profesionişti maghiari, germani şi sârbi (îşi câştigau existenţa din activităţi în cadrul redacţiilor de publicaţii cotidiane) .Din această formă asociativă nu puteau face parte patronii din presă, iar recunoaşterea calităţii de membru era condiţionată de rezultatele candidatului la două examene profesionale, susţinute după un an şi după patru ani de activitate în presă. Sindicatul avea sediul la Cluj şi filiale în şapte mari oraşe din zonele centrală şi central vestică a României.

Anul l922 pare să fie unul dintre cei mai bogaţi în evenimente de tipul celor enumerate, deoarece la Oradea se constituia Asociaţia Fotografilor Profesionişti, iar la 8 noiembrie, la Cluj, aveau să se desfăşoare lucrările Congresului Fotografilor Profesionişti din Transilvania, unde s-au pus bazele Uniunii Generale a Fotografilor din România (constituită la Bucureşti, în aprilie l924). În luna decembrie are loc şi primul congres al presei din România reîntregită, şi se intensifică dezbaterile privind constituirea « Federaţiei societăţilor, sindicatelor şi asociaţiilor de presă », programată în anul 1923, dar care a rămas doar în faza de proiect. Demn de reţinut este, în acest context, gestul lui Constantin Mille, de a milita pentru crearea a ceea ce s-a numit Mica Înţelegere a Presei, din care au făcut parte România, Iugoslavia, Cehoslovacia, fondată la Sinaia, în anul l925.

La începutul anului l930, s-a redactat şi aprobat statutul Asociaţiei Publiciştilor Români, cu sediul la Bucureşti. A.P.R. reunea publicişti şi ziarişti profesionişti, condiţiile necesare înscrierii reducându-se, de regulă, la a proba “o activitate publicistică şi o reputaţie de publicist recunoscută. Verificarea unor asemenea calităţi se va face de către adunarea generală, prin primirea sau neprimirea solicitantului în asociaţie”.

La 4 decembrie l927, în capitală lua fiinţă Asociaţia Presei Sportive din România, al cărei statut cuprindea pricipiul :”Să dovedim prin ponderaţie, seriozitate şi onestitate profesională că instituţiunea ce am creat este valabilă şi sortită unui rodnic viitor. Dacă ziariştii sportivi voiesc să fie consideraţi şi respectaţi de celelalte bresle, trebuie în primul rând să se respecte şi considere între ei” (în anul l936 A.P.S.R. s-a afiliat la Asociaţia Internaţională a Presei Sportive ). Începând cu luna octombrie l930, la Craiova apărea PRESA, ziar independent, redactat de membrii Sindicatului Presei din Oltenia, ce urmărea « reabilitarea presei de provincie », câştigarea « independenţei desăvârşite şi a corectitudinii gazetăreşti »şi altele (I.Hangiu, l996).

In perioada interbelică au apărut asociaţii profesionale şi în alte provincii româneşti – Uniunea Ziariştilor din Basarabia (Chişinău) şi Sindicatul Ziariştilor Bucovineni (Cernăuţi). În ani ‘30 bunăoară, a existat şi Asociaţia Presei din Maramureş, care edita propriul organ de presă, săptămânalul Graiul Mureşului, redacţia având sediul la Sighet, iar începând cu anul l935, a funcţionat Uniunea Ziariştilor Români din ţinutul Mureş ;la Braşov, în anul l938, exista o breaslă a ziariştilor locali (l5 membri) a cărei denumire nu am identificat-o, dar care făcea parte dintr-o formă asociativă rganizată pe ţinuturi- Ţara Bârsei, Ţinutul Bucegi etc.(nu este exclus să fi fost parte a Uniunii Ziariştilor Români).

În urma desfăşurării lucrărilor Congresului Internaţional al Proprietarilor şi Directorilor de Ziare, de la Paris, octombrie l934, al cărui principal obiectiv a fost lupta contra cenzurii în statele care au fost reprezentate prin delegaţi, la Bucureşti va lua fiinţă, din iniţiativa lui Stelian Popescu, Asociaţia Directorilor de Ziare (l3 ianuarie l935) din conducerea Asociaţiei făcând parte Al.Kiriacescu, Em.Fagure, Pamfil ªeicaru, M.Ralea, Ion Vinea, G.Gafencu şi alţii. Menţionăm că în perioada interbelică s-a manifestat un oarecare interes al ziariştilor de a se reuni, astfel încât la l932, cinci forme asociative reprezentative formaseră Federaţia Generală a Presei din Provincie (U.Z.P., F.P.P.R., S.Z.M., S.P.R.A.B., S.Z.M.A.B.). Pentru a apăra mai eficient interesele membrilor săi, Uniunea Ziariştilor Profesionişti şi Asociaţia Generală a Presei Române s-au afiliat la Federaţia Internaţionlă a Ziariştilor.În anul l936,de exemplu, “Anuarul de adrese din cuprinsul municipiului Bucureşti” (Editura Rudolf Mosse) prezenta următoarele organizaţii profesionale: Asociaţia Corectorilor de Ziare şi Editură, Asociaţia Publiciştilor Români, Asociaţia Ziariştilor Creştini din România, Sindicatul Ziariştilor, Cercul Ziariştilor din Bucureşti, Sindicatul Presei Periodice din România.

În timpul dictaturilor de dreapta (l938-l944) nu au mai apărut alte asocieri, cu excepţia Sindicatului Presei Creştine (l938),al cărui preşedinte de onoare a fost A.C.Cuza, iar preşedinte executiv Ilie

Rădulescu. La un moment dat statul va fi cel ce va decide şi în materie de organizare profesională – la l3 mai l944, bunăoară, prin legea nr. 27l, regimul condus de mareşalul Ion Antonescu reglementa exercitarea profesiei de ziarist şi înfiinţa Colegiul Ziariştilor din România. Potrivit legii,calitatea de ziarist o puteau dobândi doar cetăţenii români absolvenţi de studii superioare, confirmaţi de Colegiu (organism unic, naţional, al cărui statut era aprobat de Ministerul Propagandei Naţionale). Consiliul de Disciplină al Colegiului includea reprezentanţi ai statului desemnaţi de Ministerul Justiţiei şi doi ziarişti profesionişti. Amintim că la acea dată “funcţionau circa l0.000 de oameni în serviciul presei”(I.Opriş, l999).

O interesantă radiografie a presei româneşti, aşa cum arăta aceasta la 1938, a fost elaborată de preotul şi publicistul Ioan Georgescu, pentru un congres al presei catolice, iniţiat de Vatican. De aici aflăm că Federaţia generală a presei din provincie era prezidată de Stefan Vlădescu din Bucureşti, principalul obiectiv al Federaţiei fiind . Autorul mai remarca şi faptul că < pentru pregătirea ziariştilor nu e nici o şcoală. Le rămâne şcoala vieţii. Sindicatul Ziariştilor din Bucureşti acordă, însă, diferite burse (când 2 când 4 anual) elementelor tinere şi capabile ca să se perfecţioneze în străinătate>. În fine, < ziariştii şi publiciştii uniţi şi cei catolici de rit latin şi limbă românească sunt grupaţi într-un comitet al presei în cadrele AGRU-ului, Cluj (…) Acest comitet are de preşedinte pe canonicul Ion Agârbiceanu>. Pledoarii mai mult sau mai puţin explicite despre necesitatea unei şcoli de jurnalism am găsit şi în volumul lui Gh. Micle, Puterea presei în lupta lumii, 1946 – <ªcoala de jurnalism. Jurnalismul fiind o ştiinţă socială, cu istoria şi tehnica sa proprie este evident că această ştiinţă trebuie învăţată, că ea îşi are metodele şi instituţiile sale proprii…>.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, la adunarea generală de constituire a unui nou Sindicat al Presei, numit Sindicatul Ziariştilor Profesionişti (Bucureşti, l8 octombrie l944) prezidiul va fi format, de această dată, din Al. Jebeleanu, Scarlat Callimachi, N.D.Cocea, Emanoil Socor, Em.Serghie, ziarişti a căror orientare de stânga era evidentă. La 30 august l945, în capitală s-au desfăşurat lucrările de constituire a Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti, prilej cu care Ion Pas a prezentat raportul asupra activităţii Sindicatului Ziariştilor Profesionişti, în care nu a ezitat să îl acuze vechiul sindicat de faptul că “a fost întotdeauna călăuzit de un spirit reacţionar şi antisemit, ceea ce l-a făcut să lunece spre fascism”(la acea dată S.Z.P.avea 644 membri). S.Z.P.îi exclusese din rândurile sale pe ziariştii reprezentativi ai acelei perioade, Radu Demetrescu –Gyr, Stelian Popescu (Universul ), Pamfil Șeicaru (Curentul), Ilie Rădulescu (Porunca Vremii), Nichifor Crainic, Romulus Dianu, Alexandru Hodoş, Pantelimon Vizirescu şi alţii, consideraţi responsabili de exaltare naţionalistă, legionarism, colaborare cu hitlerismul şi fascismul, antisemitism, atitudine antisovietică etc., motive pentru care au făcut şi detenţie. Cel de-al doilea congres al U.S.A.S.Z., organizat în anul l947, a constituit momentul declanşării “realismului socialist”, doctrină ce va mutila toate formele de discurs public, întreaga presă, literatură, dramaturgie etc., pentru câteva decenii. U.S.A.S.Z. era prima formă asociativă naţională, pe care Partidul Comunist o va crea şi o va “confisca” pentru a-şi realiza

obiectivele ideologice.

La 4 decembrie l955 avea să se formeze Uniunea Ziariştilor din Republica Populară Română,

evident, sub controlul politic al partidului unic. Potrivit articolului 2 din Statut, . Documentul citat prevedea organizarea Casei Ziariştilor, cu sediul central în capitală, organizarea de cabinete de metodică şi case de creaţie ale ziariştilor, precum şi organizarea de filiale şi case regionale ale Uniunii. Din articolul 6 aflăm că < Poate deveni membru al Uniunii orice ziarist profesionist care desfăşoară o activitate la un organ de presă, radio şi tv. şi care aderă la Statut. Primirea se face individual, la cerere, pe baza recomandă rii a doi membri ai colegiului de redacţie ai ziarului, instituţiei de presă, radio sau tv respective, care certifică că solicitantul face parte din efectivul redacţional al ziarului, instituţiei de presă, redacţiei de radio ssau tv respective>.

U.Z.R.P.R. va edita şi o publicaţie de cultură profesională, Presa noastră (l956), a cărei cercetare ar oferi importante informaţii despre jurnalismul comunist, aşa cum s-a manifestat el în România. Dacă în anul fondării se prezenta ca « revistă lunară a Uniunii Ziariştilor din România », din anul l973 Presa Noastră va avea ca subtitlu « revistă de dezbatere profesională, editată de Consiliul Ziariştilor din cadrul Uniunii Sindicatelor din Presă, Poligrafie şi Edituri (şi-a încetat apariţia în decembrie l989).

Să mai amintim că în anul l946 S.Z.P. instituise primul premiul anual pentru cel mai bun reportaj

fotografic, numit “Iosif Berman”, în memoria primului fotoreporter profesionist din ţara noastră (până la declanşarea celui de-al doilea război mondial a existat şi un Sindicat al Fotografilor de Presă, despre care nu deţinem informaţii deocamdată). Editarea unei reviste

profesionale – Presa noastră- pare să fi fost justificată nu numai de considerente de ordin ideologic, ci şi profesionale, deoarece numărul ziariştilor crescuse semnificativ – 2179 în anul 1956, dintre care 1791 lucrau în Bucureşti. U.Z.R.P.R. număra 388 centre regionale şi raionale, în Cluj, Iaşi, Târgu Mureş, oraşul Stalin (Braşov) şi Timişoara funcţionând cercuri locale ale Uniunii. La nivel central, Casa Ziariştilor iniţiase cinci cercuri profesionale – de satiră şi umor, de reportaj literar, de

fotoreporteri, de politică internaţională şi de secretariat de redacţie. Trebuie să subliniem că toată organizarea comunităţii jurnalistice era un amestec de structuri funcţionale asemănătoare celor din ţările democrate, cu elemente instituţionale de provenienţă sovietică, dar şi cu accente originale.

Jurnaliştii sovietici, bunăoară, abia în 1956 vor ieşi din Uniune Profesională a Lucrătorilor din Domeniul Culturii, pentru a se constitui în Uniunea Ziariştilor Sovietici.

Cât priveşte formarea profesională, reţinem un fragment din articolul semnat C. Antip, cu titlul <Învăţămîntul ziaristic în R.P.R.>, publicat în Presa Noastră, nr.1/1956 : <…Încă din primii ani de după eliberare, partidul nostru s-a preocupat de crearea unui sistem organizat de învăţămînt ziaristic. afara formelor de pregătire profesională existente în redacţiile ziarelor (s.n.) Astfel, au fost create cursuri de gazetari de scurtă durată, cu fost înfiinţate pe lîngă şcolile superioare de partid secţii dejurnalistică, ale căror cursuri au fost absolvite de un detaşament numeros de lucrători din presă, de corespondenţi muncitori şi ţărani, carea au jucat un rol important în îmbunătăţirea conţinutului şi nivelului publicistic al organealor de presă. Asemenea secţii şi cursuri de ziaristică există şi acum pe lîngă şcolile superioare de partid. Următoarea etapă (…) o constituie trecerea la crearea învăţămîntului ziaristic pe linie de stat, prin înfiinţarea, în anul 1951, a secţiei de ziaristică în cadrul Facultăţii de filosofie a Universităţii din Bucureşti şi transformarea, în 1953, acestei secţii în facultate independentăîn cadrul Universităţii, cu o durată de 5 ani. În această problemă, ca în general în activitatea întregii prese, un ajutor preţios l-a constituit exemplul şi experienţa învăţămîntului ziaristic de stat din UniunSovietică, experienţa Facultăţii de Ziaristică a Universităţii Lomonosov din Moscova şi a facultăţilosimilare din alte oraşe ale U.R.S.S.(…) Activitatea facultăţii de ziaristică contribuie în mare măsură la formarea viitorului ziarist, activist de stat pregătit din toate punctele de vedere, care să merite cinstea de îndrumător al opiniei publice . Aceasta reiese limpede chiar şi dintr-o sumară trecere ăn revistă a programului de învăţămînt al facultăţii. Pregătirea ideologică a studenţilor este asigurată prin disciplinele: Bazele marxism-leninismului, Economia politică, Materialism dialectic şi istoric. Asemenea discipline ca: Geografia economică şi politică, Istoria generală, Istoria R.P.R., Istoria elaţiilor internaţionale, Istoria literaturii universale, Istoria artelor, Bazele esteticii marxist-leniniste şi altele dau posibilitatea ziaristului să-şi ridice nivelul cunoştinţelor generale. Formarea stilului literar este ajutată de studiul în facultate al limbii şi literaturii romîne, al stilisticii. Facultatea acordă, de asemenea, o atenţie deosebită însuşirii de către studenţi a limbii ruse şi a altor limbi străine (franceză, engleză, germană). Însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor de specialitatea ale profesiunii de gazetar este asigurată prin disciplinele de specialitate: Teoria şi practica presei, Istoria presei din Romînia, Istoria presei comuniste şi muncitoreşti de peste hotare, Bazele organizării industriei şi agriculturii în R.P.R., Tehnologia producţiei poligrafice, precum şi alte discipline de specialitate. Cursul de teoria şi practica presei înarmează pe studenţi cu principiile marxist-leniniste ale presei de partid, cu teoria ştiinţifică a presei de partid (…) Un accent deosebit se pune pe formele şi metodele de muncă folosite în redacţiile ziarelor centrale şi locale. Studierea şi însuşirea principalelor genuri publicistice: articolul,reportajul, schiţa, foiletonul, recenzia, revista presei, corespondenţa, informaţia etc., ocupă un locimportant în cadrul pregătirii de specialitate a studenţilor…>.

Numărul absolvenţilor acestei facultăţi nu a fost niciodată prea mare – doar 33 în anul 1955.

Începând cu anul 1968 se constată o oarecare reconsiderare a pregătirii jurnalistice, ca şi a formelor asociative în general. Au fost traduse diferite manuale de jurnalism, incusiv din ţări capitaliste, s-au organizat , vizite de documentare în redacţii din mai multe ţări ş.a.m.d. Apar Asociaţia fotoreporterilor şi Asociaţie ziariştilor şi scriitorilor de pe lîngă Uniunea Ziariştilor, Asociaţia Presei Sportive, Asociaţie redactorilor de ştiinţă şi tehnică din presa romînă, Asociaţie ziariştilor şi scriitorilor de turism. Se instituie un premiu anual pentru jurnalişti – (1969).

Principala formă de pregătire a jurnaliştilor a rămas, până în anul 1989, Secţia de Ziaristică a Academiei de Studii Social-Politice de pe lîngă C.C. al P.C.R.( fosta Facultate de Ziaristică transferată de la Universitatea Bucureşti la Academia Ştefan Gheorghiu), care avea cursuri de zi şi fără frecvenţă, de lungă durată (4 ani), precum şi diferite forme de pregătire post-universitară.

După prăbuşirea regimului comunist din România, jurnaliştii promovează o diversitate de forme asociative pe care le vom trece în revistă. Uniunea Ziariştilor Democraţi din România, cea care va deveni Asociaţia Ziariştilor Români, Asociaţia Presei Sportive (reînfiinţată), Asociaţia Fotoreporterilor din România, Asociaţia Ziariştilor Maghiari din România, Uniunea Ziariştilor Profesionişti, Asociaţia Ziariştilor Liber Profesionişti, Uniunea Naţională a Creatorilor Emisiunilor de Radio şi altele, se vor reuni în cadrul Societăţii Ziariştilor din România-Federaţia Sindicatelor din Întreaga Presă(data oficială a constituirii : 25 ianuarie l990) al cărei prim congres, organizat la Braşov în perioada 3-5 mai l990, va adopta Statutul. Potrivit acestui document, « constituirea S.Z.R. are drept scop asigurarea unităţii de acţiune în domeniul specific de activitate (presa) pentru apărarea intereselor comune ale membrilor săi »(art.l), Societatea acţionând « pentru apărarea, prin toate mijloacele legale şi pe toate căile admise, a drepturilor constituţionale ale salariaţilor din presă, cum ar fi dreptul la muncă şi odihnă, la salariu minim garantat, la ajutor de şomaj pe o perioadă determinată, la protecţia şi securitatea muncii, la locuinţă şi condiţii civilizate de trai,dreptul la pensie cu încadrarea în grupa I pentru ziariştii profesionişti, ceilalţi membri ai societăţii urmând să beneficieze de condiţii specifice profesiei »(art.3). După ce precizează că Societatea « este deschisă tuturor sindicatelor salariaţilor din unităţile de presă şi tuturor persoanelor-active şi pensionary care au lucrat în presă-reunite în sindicat propriu, fără nici o distincţie de opinie politică, religie, naţionalitate, origine etnică, vârstă sau sex »(art.l2) documentul include la articolele 2o şi 24 menţiuni importante, cum ar fi aceea că « în cadrul S.Z.R. fiinţează Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, asociaţie cu caracter profesional, care îşi propune ca obiectiv asigurarea protecţiei statutului ziaristului, precum şi apărarea şi promovarea drepturilor profesionale ale ziariştilor profesionişti.U.Z.P.are statut propriu şi autonomie » inclusiv faptul că din sindicatele S.Z.R. nu pot face parte « patronii, întreprinzătorii şi editorii unităţilor de presă ». La 19 septembrie l990 Societatea adoptat Carta Libertăţii Presei, document reprezentativ pentru comunitatea jurnalistică, în acelaşi an fiind fondat şi un periodic propriu –Curierul ziariştilor .In anul l992 S.Z.R. cuprindea 98 de sindicate profesionale, cu 6.909 membri. Demn de remarcat este faptul că imediat după constituire, S.Z.R. elaborează şi propune spre adoptare un prim proiect de lege a presei, ceea ce a provocat apariţia unui alt proiect, iniţiat de Ministerul Justiţiei, respins categoric de toţi jurnaliştii, pentru ca în a doua parte aanului l990, Societatea să vină cu o nouă propunere –Legea libertăţii presei –la redactarea căruia contribuse şi U.Z.P. Statutul său a fost revizuit la cel de-al IV-lea congres, 8-l0 octombrie l998. S.Z.R. s-a afiliat încă de la înfiinţare la Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor (Bruxelles),la Organizaţia Internaţională a Jurnaliştilor (Praga), precum şi la Confederaţia Jurnaliştilor din Balcani (Salonic). În perioada ce a urmat au continuat să se formeze diverse asociaţii, cum ar fi Asociaţia Ziariştilor din Presa Minorităţilor, Asociaţia Tinerilor Gazetari(Timişoara), Asociaţia Presei Sportive, Asociaţia Presei Auto, Asociaţia Jurnaliştior Generaţia ’90-România, Asociaţia Română a Ziariştilor de Mediu, Asociaţia Presei Turistice, Asociaţia Naţională a Editorilor din România, Asociaţia Jurnaliştilor din Domeniul Medical, Clubul Român de Presă, Asociaţia Română de Comunicaţii Audiovizuale, Asociaţia Presei Timişorene, Asociaţia Ziariştilor Ieşeni şi altele. In anul l995, bunăoară, a fost fondată Asociaţia Free Lancer, din iniţiativa unor ziarişti profesionişti care se vedeau nereprezentaţi de structurile profesionale existente la acea dată, însă a avut o existenţă de scurtă durată. În România funcţionează, începând cu anul l995, o secţie a Uniunii Internaţionale a Jurnaliştilor şi Presei de Limbă Franceză (U.I.J.P.LF.), organizaţie profesională al cărei sediu se află la Paris.

În present, prin stăruința și talentului său de manager, Doru Dinu Glăvan, actualul președinte al Uniuni Ziariștilor Profesioniști din România , a reușit să obțină de la Parlamentul României drepturile conform ​Legi 8/2006 privind instituirea indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, reglementa dreptul pensionarilor sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, la o indemnizație lunară de 50% din pensia de serviciu. Prin HG 1650/2006 s-​au aprobat Normele metodologice de aplicare a Legii 8/2006 privind instituirea indemnizației pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite, recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică.

Al.Florin Țene

Bibliografie:

“Istoria Literaturii Române” de George Călinescu

Istoria jurnalismului din România în date, Enciclopedie cronologică, Marian Petcu (coord.), Bucureşti, editura Polirom, 2012, 1414 p.
Presa minorităţilor din Arad: texte, contexte şi implicaţii sociale

Istoria Presei Române, curs la Facultatea de Jurnalism, de Valeriu Râpeanu