Într-un interviu recent publicat de marele prozator român Nicolae Breban (cel mai mare în viață) în DC News, acesta aduce în discuție un comentariu despre esența poeziei poetului Nichita Stănescu, care era antimarxistă și antimaterialistă într-o epocă în care proletcultismul și realismul socialist făcea ravagii. Nichita Sănescu a atins sferele înalte ale metaforei pentru că a înțeles ca și Brâncuși, că artistul este cel ce leagă pământul de cer prin creația sa: coloana infinitului. Nicolae Breban aduce în discuție un celebru poem inedit ”Enghidu” al lui Nichita Stănescu care a fost un manifest anticomunist într-o epocă a ateismului nivelator și distrugător de ierarhii valorice. „Paul Georgescu, fost instructor în Comitetul Central, cel care îl proteja pe Nichita, îl chema la el acasă. Simțea… Nichita avea deja elemente clare de geniu. A fost perioada lui cea mai formidabilă”, spune Nicolae Breban. „Nichita Stănescu avea în manuscris un poem anti-materialist și anti-marxist. M-a rugat să nu spun nimănui. Era un poem uriaș publicat abia în al treilea volum. Este vorba despre Enghidu, un poem uriaș de nivel european pe care din păcate nici critica nu îl mai comentează”, a mărturisit Nicolae Breban. Romancierul a mai povestit că Paul Georgescu, cel care conducea în perioada respectivă Gazeta literară, și Geo Bogza, erau fascinați de Nichita Stănescu în care au văzut imediat genialitatea. Nichita Stănescu își cunoștea locul și valoarea, dar avea și un uriaș bun simț. A avut curajul să debuteze în revista clujeană ”Tribuna” numai după moartea lui Nicolae Labiș împins de securitatea comunistă sub roțile tramvaiului.

Nichita Stănescu a avut un complex față de genialitatea poetului din Mălini, deși opera ulterioară nu avea să-l confirme. Prin ”Sensul iubiri”, ”O viziune a Sentimentelor” sau ”Necuvintele” se impune din anii 1960 ca lider al generației sale, alături de Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Gh. Tomozei sau Adrian Păunescu. Poezia lui Nichita Stănescu era de o transparență transcendentă și nu a putut fi încorsetată în tiparele ideologice ale comuniștilor. Nu întâmplător, Nichita Stănescu a fost foarte bun prieten cu unul dintre cei mai buni poeți creștini din temnițele comuniste: Traian Dorz. Poetul a fost amic cu Cezar Baltag și Matei Călinescu, realizând o ”frăție livrească a elitei române în acei ani întunecați de comunismul stalinist. Criticul Eugen Simion definește poezia lui Nichita Stanescu ca “poezia poeziei”. Stănescu afirma despre versurile sale: “poezia nu este numai artă, este însăși viața, însuși sufletul vieșii”. Poetul căuta esențele pentru a ajunge prin zborul brâncușian la lumina cea dintâi a creației. După ”setea de lumină”, Nichita Stănescu prin ultimele sale volume de versuri publicate a încercat să surprindă o altă realitate a elementelor, ca un refugiu în interioritatea unui adevăr perceput ca veșnic. Poezia lui Nichita Stănescu este o contradicție împotriva marxismului, o revoltă a Cuvântului contra comunismului și ideologiei, care rupea legătura dintre om și creație. ”11 Eelgii” demantelează dialectica marxistă prin inserții filosofice platonice și neo-platonice: realitatea nu poate fi cunoscută prin percepții senzorial-empirice. Cunoașterea e inițiatică și duce la mister, de fapt la ”axis mundi”, fapt ce i-a nevrozat pe criticii literari comuniști. Readucerea în actualitate a poeziei lui Nichita Stănescu, ca formă a metafizicii lirice, a inefabilului delicat ce irumpe natura reclinată, e binevenită într-o lume în care canoanele marxiste sumbre și opace cuprind perfid iar literatura română și cea europeană. Poemul inedit ”Enghidu” amintit de Breban ca manifest antimarxist l-am citit cu nesaț empiric în liceu și cu gesturi rebarbative. ”Epopeea lui Ghilghameș” a fost unul dintre poemele mele antice preferate, tocmai pentru că era un elogiu sincer adus prieteniei, care sparge banalitatea encomiastică, de jos până spre abisul de sus, care este de fapt o reflecție a celui viu. Prietenia poate ucide ”leii” ideologiei. Nichita a dat sens umanității în epoca gulagului marxist. Cheia genialității lui Nichita stă în recuperarea prin metafore tainice a unui adevăr întrupat. Nichita Stănescu trebuia să primească nu numai Premiul internațional de poezie de la Struga din fosta Iugoslavie, ci și Premiul Nobel pentru literatură.

Ionuț Țene

 

 

Enghidu

„A murit Enghidu, prietenul meu
care ucise lei cu mine.”

( din poemul Ghilgames )

I

Priveste-ti mainile si bucura-te, caci ele sunt absurde,
Si picioarele priveste-ti-le, seara, drept cum stai,
atarnand spre luna.
Poate ca sunt mult prea aproape ca sa ma vezi,
dar si aceasta e altceva decat nimic.
Ma voi face departare, ca sa-ti incap in ochi,
ori cuvant, cu sunete de marimea furnicii,
ca sa-ti incap in gura.
Pipaie-ti urechea si razi si mira-te ca poti pipai.
Pe mine insumi ma dor, in scurta trecere.
Mi-am intins privirea si ea a intalnit un copac,
si el a fost!
Umerii priveste-mi-i, si spune-ti ca sunt cei mai
puternici pe care i-ai vazut, dupa iarba si bivoli,
caci fara pricina sunt asa.
Cu ei mut departarea, ca pe un sac de piele
la moara de vant.

De-aceea cand ma ard in strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi intind peste crestet,
sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine insumi, cu rauri,
cu pietre, cu o dunga de mare,
atat cat sa-mi fie toate un pat,
totdeauna neincapator gandului meu
in vesnica crestere, o, n-am sa stiu ca si tu
te dori pe tine asemeni, si nu eu sunt acela
cu care vorbesc!

II

Ca sa fie ceva intre noi, altcineva – sau eu
insumi – am botezat ceea ce eu insumi facusem,
ranindu-ma,
mereu imputinandu-ma, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Si pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fara pricina, ori numai pentru ca asa mi-au
suras buzele.
Te-ntreb, oare tu, daca asemenea ai spus, surazand,
carei alte dureri ai spus astfel ?
Desigur, inaltimea pe care-am azvarlit-o din ochi,
ca pe o sulita fara intoarcere,
tu altcum ai mangaiat-o, pentru ca mainile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, si-ar trebui
sa ne bucuram de aceste cuvinte trecand
de pe o gura pe alta ca un rau nevazut,
caci ele nu exista.
O, prietene, cum este albastrul tau ?

III

Joc de treceri, mai iuti, mai incete,
pentru ochiul meu odata cu mine creandu-i pe
arbori, pietrele si raul,
deasupra mai incetului meu trup
atarnandu-se de gand, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu insumi,
si dupa aceea.

IV

Si cand toate se sterg, ca intr-o scoica marile,
nimic nemaifiind, decat in ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii in trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, caci un lucru asemenea altuia
nu exista.
Ceea ce e unic el insusi se doare pe sine, masurand ca la toance,
in munti, trecerea timpului,
stiindu-se singur,
schimband cu jur-imprejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fara de margini este,
pretutindenea calatoreste, pete mari intalnind
carora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe pana la genunchi, coltul inimii
mi-l izbeste, pe gura imi danseaza.
Ceea ce nu e fara de Timp este, ca amintirea.
E asemenea vazului mainilor, asemenea
auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care il ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbra pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai putin mi-l ramane, gandul
mai lung mi-l intinde; fiecare lucru
il privesc cum as privi moartea, rareori
uit aceasta, si-atunci, din nimic fac dansuri
si cantece, imputinandu-ma si smulgandu-mi
bataia tamplelor, ca sa fac din ea coroane de mirt.

VII

Iesi din cort, prietene, sa stam fata in fata,
privindu-ne, sa tacem impreuna, mereu intrebandu-ne
in sine celalalt daca e,
si cum pe sine insusi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva starnite, spre altundeva.

Nichita Stănescu