Nu e vorba că nu știe ce trebuie să facă… Sigur, cu mențiunea că, în situația ei „de caz”, „a ști” nu are o valență dată de propria-i putință de a raționa, de propria-i sete de cunoaștere și judecată, ci este mult mai „compatibil” cu acel „a afla” furnizat de inșii din spatele ei… Dar, fie și așa, după un pic de „acumulare”, tot ar trebui să mai deschidă o pagină de ziar (de carte, mai ales economică, ar fi poate mai greu)… Nu să se încreadă doar în ceea ce i se spune, chiar dacă totul pare mult mai ofertant, mai prietenos, mai accesibil… Chiar dacă s-a schimbat „tonul”, fiind eliberată de cel de până mai ieri, tiranul sclav(i)ei „Vioisaura”…

Un minim instinct de conservare ar trebui să-i sugereze că deciziile pe care le ia nu sunt cele mai fericite ori necesare, pentru că, iată, societatea nu reacționează extrem de încântată și nici nu a dat pe cineva (important) pe spate cu atitudinea ei de „eliberare” din epoca Dragnea.

Or, la starea de colaps din această criză, ea încă lovește ușor cu bățul prin bălți. Stropește, deși totul e atât de inundat că picurii nu-i mai simte oricum nimeni. Totul e o mocirlă… De sus până jos, pe „orizontalele” instituțiilor, pe diagonalele de intersectare ale intereselor de clan cu numirile pe stil mafiot, fie ele și moștenite, dar mai ales ca un punct de diagnoză generală care arată că țara nu merge cum trebuie.

Soluția nu este să dea țării câte un cap a lui Moțoc!… Că nu mai trăim în epoca aia, duduie! Sigur, intuim, din felul de a repeta vorbe „alese” (de alții) și de a impune măsuri (la fel de „alese”), că, în „gestiunea” situației de criză, magazionerul politic e în alt colț al clădirii de putere. Doar că și managementul situațiilor de criză s-a schimbat. Pentru că și crizele de și din sistem sunt altele. Și nu poți acționa cu „managementul” de criză de la nivelul interesului propriu din guvern și partid la nivel de țară. Pentru că nu interesează pe nimeni ca Executivul să-și scape urma.

Acum este vorba de țară. Țara este în criză, altele sunt nevoile și așteptările ei… Nu „capul lui Moțoc”, nici de la „interne”, nici de la „învățământ”, ne trebuie nouă!. Ci o intrare rapidă la „resetare”. (Posibil aici să se fii pierdut duduia de „fer”, de a rămas pe varianta tiparului de croitorie veche, iar ce primește „la carton”, aia taie pe dimprejur!).

Are atâta putere în (ne)putința ei de proaspătă „eliberată”… Nu știe însă, nu poate, nu înțelege, nu vrea… Și vorba aceea, nu a luat-o nimeni de eliberată și din nerozie pentru a ne fi așteptat să aibă iluminarea a ceea ce trebuie să facă… Dar i s-a tot arătat, i s-a tot sugerat!… Vrei să faci ceva pentru țară, pentru îndreptare, pentru „reparare acolo unde s-a stricat” (pe asta a preluat-o bine la citare, dar, în loc să o pună pe formatul macroeconomic, a lipit-o, sinistru, pe cazul Caracal, doar că viețile pierdute nu se mai repară, tăntică…), i s-a spus, elegant, cu justificări de ce ar fi bine, dar tot nu face.

Înainte de toate, înainte a orice altceva, având puterea executivă, trebuia să anuleze recursul compensatoriu. Iar acțiunea ei ar fi valorat infinit mai mult ca toate aceste demisii și demiteri puse, cred ei, strategic, în parul lui Moțoc, ba, cu efect de cumulare în imagine până la alegeri. Apoi, fiind șefă de partid (o fi uitat biata de ea, luată cu atâtea daravele pe cap?), are putința de a impune desființarea odioasei comisii Iordache, mai mult de a-l forța pe infam, inclusiv prin retragerea sprijinului politic de către partid, să plece din parlament. Astfel de acțiuni ar onora-o!… Nu i-ar da poleiala pentru Cotroceni, dar măcar ar mai ascunde sub patina dorinței de a arăta că are voință aspectul ăla de oxid învechit…

Așa că, privește în jur și vei vedea ce este de făcut, duduie! Nu sta să încerci a înțelege, nu te întreba, că e mai dificil să o iei de la zero! Nu inventa roata, că o să iasă pătrată (și mai ușor o faci din alea șase colțuri rotundă!). Situația este deja atât de gravă încât „răspunsurile” se văd cu ochiul liber.

Și vezi că ești trasă pe sfoară! Pentru că nu prin alergarea contribuabililor, prin reinserția vinovăției fiscale „a priori”, să nu mai aibă timp de gândit și sete de proteste, nu prin adâncirea traumei financiare, acuși sare cursul euro, și nu prin aruncarea românilor într-o și mai disperată caznă de a găsi soluții individuale la problemele de masă, tot mai cronicizate, o să ții mulțimile neadunate. Pentru că, apropo și de teama ce vă bântuie, „zece august” nu trebuie să fie doar pe zece august! Este deja o dată atât de simbolică încât poate fi în oricare zi! Exact când nu vă așteptați! Ba, poate fi în fiecare următoare zi de după ziua de care vă temeți și pe care încercați să o „săriți”, să o puneți în „carantină”, prin cel mai penibil management guvernamental de criză.

Cezar Adonis Mihalache – Naţiunea