Poate că niciodată ca astăzi nu sună mai puternic cuvântul Domnului către Sf. Siluan Athonitul, țăranul rus din satul Șovsk, ținutul Tambov, provenit dintr-o familie cu șapte copii, care a ajuns unul dintre marii teologi, un dascăl apostolic şi profetic al Bisericii din secolul XX: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“.

Iulian Capsali

Pr. Rafail Noica:

„Şi să ştiţi că Dumnezeul nostru nu interzice; nu este interzis să deznădăjduim. Ce vrea să zică Dumnezeu este că… nu-i nevoie. Dumnezeu are destulă putere ca să ne scoată din orice iad. Hristos chiar înainte să se pogoare, literal, în iad cu sufletul a zis ucenicilor: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“.

Şi nu numai că are puterea să ne scoată, dragostea Lui are voinţa de a ne scoate, dragostea Lui nu poate să ne lase în iad. Destul nouă să nu deznădajduim, adică să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, destul nouă să ne predăm Lui Dumnezeu în momentele noastre ale celei mai cumplite deznădejdi.
Şi în sensul ăsta vă propun şi cuvântul ăsta al Părintelui Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“.

Duhovnicul Pr. Rafail, cel care a răspândit lumina Domnului dintr-o mănăstire din Essex, este vorba desigur de Sf. Sofronie Saharov, care l-a cunoscut personal și a stat alături de Sf. Siluan în Sf. Munte, ne-a lăsat aceasta mărturie puternică:

„Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon (numele de mirean al Sf. Siluan – nota mea). El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: „Miluieşte-mă!”. Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: „Eşti neînduplecat!” Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă…”