A început Festivalul Internațional „George Enescu”, ediția XXIV, anunțată ca o ediție de excepție, fiindcă, la cele peste 80 de concerte simfonice, adaugă încă sute de evenimente asociate sau adiționale, în care vrea să încorcopeze tot orașul București, de fapt, toată țara și chiar Europa, să realizeze o punte între Capitală și alte orașe ale țării și ale lumii, între oamenii străzii și sălile unde au loc concertele. La conferința de presă care a precedat deschiderea Festivalului, mulți dintre acești adiționiști și-au reiterat promisiunile. Tare sunt curios cum se va desfășura un astfel de program adițional la o benzinărie sau la un butic cu cârnați și fasole, unde adiționalii cică vor pune muzica lui Enescu! Diletanții confundă simfonismul metafizic al lui Enescu cu muzica lăutărească, gen „Am un leu și vreau să-l beu”, prelucrată de Enescu în Rapsodia I, singura piesă mai accesibilă… maselor! Dar ei sunt în stare să pună și Schoenberg, ca să facă reclamă festivalului! Programul adițional este o mostră a iluziilor deșarte!

Ideea este mai veche („Bucureștiul creativ” sau „România contează”), pe alocuri absurdă, a coborârii culturii în stradă, un fel de populism à la „Cântarea României”, dar organizatorii s-au încăpățânat să arunce bani și pe o astfel de absurditate. La ediția aceasta, sloganul sună așa: „Lumea în Armonie”. Ce vis măreț! Imaginați-vă un câine frumos, de rasă, care are prinse de coadă zeci de tinichele.

Accentul este pus pe „tururi ghidate”, tururi cicliste prin București (ghidate de cine?!?), excursii culturale, enesciene, chipurile, pentru a le arăta turiștilor români și străini locurile pe unde a pășit Enescu, vechile clădiri, arhitectura interbelică. Dar mai bine acești bani erau alocați tocmai refacerii acestor cladiri, fiindcă cele mai multe sunt în paragină. Așa cum vorbeam și cu dl. Răzvan Theodorescu, arhitectura interbelică e abandonată, lăsată de izbeliște. Academia a făcut o listă cu această imagine de jale. Dar Festivalul vrea să facă educație muzicală, în 23 de zile să culturalizeze o masă anodină de oameni. Foarte frumos, dacă reușește ca din doi în doi ani să mai transforme niște melomaci în melomani!

Noi ne îndoim că aceasta este calea, Festivalul nu va putea acoperi criza în care se află țara, ajunsă la 103 miliarde Euro datorii, implicit criza unui oraș mort ca București, un oraș condamnat la un provincialism veșnic (oricum, eu nu mai am nici o speranță în următorii 200 de ani!). Cultura se simte bine numai acolo unde este prosperitate, pe un fond economic solid, sănătos. Dar aici, la București, doar 20 la sută din oraș este mai aerisit, prin bulevarde, parcuri și câteva străzi pe care a apucat Ceaușescu să le facă prin sacrificii umane și demolări masive, însă 80 la sută este mahala. Ma-ha-la! Cine cunoaște bine Bucurștiul și a fost spre marginile lui, nu-și poarte imagina că așa ceva mai poate exista într-o capitală din UE. Totul este o mahala pigmentată cu blocuri ceaușiste. Iar azi, nimeni nu mai poate demola un chioșc, fiindcă e libertate, capitalism, dreptul la proprietate, și ești dat în judecată. De 30 de ani cred că nu s-a reparat o clădire istorică. Totul este lăsat la pomana timpului, iar timpul e nemilos, nu iartă.

Festivalul nu trebuie să aibă ca țintă înfrumusețarea unui oraș condamnat la insalubritate, la educarea unor oameni cu sechele grave (tot 80 la sută dintre români au rămas la vechile mentalități și structuri, fiindcă ei nu și-au dat seama că în decembrie ’89 a fost o revoluție!), la edulcorarea unei realități triste (însăși „elita” Festivalului este o adunătură de parangheliști!), el trebuie să se concentreze pe muzică, să rămănă un festival de elită curată, adevărată.

Dar toate motoarele informative ale Festivalului sunt puse pe aceste programe adiționale, nu pe muzică, pe artiști și programele din Festival. Și este păcat, fiindcă s-au făcut eforturi organizatorice colosale, supraomenești, să fie adusă la București lumea bună a muzicii internaționale! La capitolul „Cifrele Festivalului” batem orice record! Dar a coborî acest festival nobil în stradă însemană a-l coborî în groapă.

Și la New York, la Festivalul Mozart, melomanii care vin la Lincoln Center, în zona lui centrală, unde sunt concentrate sălile de concert, sunt duși departe de acest centru, la Capela St. Paul, de pildă, unde am ascultat celebra „Gran Partita” cântată de Mostly Mozart Festival Orchestra, dar unde se află acest loc? În Wall Street, în zona monumentală a orașului, acolo unde poți vedea și Oculus, celebra contrucție creată de Calatrava pe locul Turnurilor Gemene. În New York nu există periferie, așa cum în București nu există centru, un Downtown, ca în toate capitalele lumii, dimpotrivă, Bucureștii sunt mai triști ca niciodată, mai triști ca pe vremea lui Caragiale, sunt o jalnică provincie (sper să nu jignim provincia, fiindcă sunt orașe în țară, ca Brașov, Sibiu, Cluj, Timișoara sau Iași, mai frumoase decât capitala).
Eu nu vreau să merg cu bicicleta de la Ateneu la casa nababului Cantacuzino (muzeul „George Enescu”), eu am venit să ascult muzica lui Enescu și a marilor compozitori ai lumii în condiții civilizate, fără melomaci care se îmbulzesc la intrare, care în timpul concertului își consultă telefoanele mobile sau aplaudă când se trezesc. Am venit să nu mai aud minciuni și promisiuni, à la Adrian Iorgulescu, că vom face și drege, adică Templul Muzicii. La conferința de presă nimeni nu a mai aruncat în noi cu promisiuni pe acest subiect. A fost uitat. L-am reamintit eu, care țin un jurnal al declarațiilor puterii la fiecare ediție. Și în ultima mea carte, IUȚIREA DE SINE ÎN VIZIUNE ENESCIANĂ, am inserat un text numit SOLUȚIE PENTRU TEMPLUL MUZICII.

De acest templu, pe care îl văd ca un fel de Lincoln Center al Bucureștiului, să-l numim Enescu Center, are nevoie muzica, melomanii, țara. Numai muzica îi poate vindeca pe hăbăuci. Din 103 miliarde Euro, pe care i-au hăbăugit, nu se putea rupe o centimă, un miliard, pentru acest Templu al Muzicii, pe care îl merită poporul român, îl merită generația de mâine?! Ea trebuie să asculte muzica lui Enescu, muzica simfonică în general, nu într-o Sală a Congreselor, ci într-o minune sonoră.

Altfel, vom îmbătrâni degeaba. Noi vorbim, noi auzim. Vom vedea și auzi oare o altă muzică dacă festivalul s-a gonflat tot pe Sala Palatului și cu o conexiune citadină, cu atâtea programe colaterale, de fapt, niște căpușe? Aceste căpușe țin de un alt festival, de un alt eveniment, ele nu vor reuși nici cu o notă să-i apropie pe amatorii de tururi (era să scriu turniruri!) de muzica lui Enescu, de muzica simfonică în general, fiindcă inițierea în muzică cere școală și audiții nesfârșite.

Evident, organizatorii nu au nici o vină, nu pot schimba condițiile date, moștenite, chiar dacă revoluționează formele. Însuși Jurowski spunea că „Lumea în Armonie” este „mai mult o speranță decât o realitate”. Ei sunt niște utopiști și trăiesc cu iluzia că-și fac bine treaba. Și oameni, valori ca Vladimir Jurowski, directorul artistic, și Mihai Constantinescu, directorul executiv, sunt o garanție că acest festival este vârful de lance cultural al României. Dacă festivalul „Enescu” trăiește, va trăi și România! Poporul român e un popor muzical și muzica i-a hranit întotdeauna sufletul și aspirațiile.

*

Chiar cu gala de deschidere, Festivalul a debutat în trombă, dar, vai, sacrificând Rapsodia nr. 2 de Enescu, care la Sala Palatului, numită „Grand Palace Hall”, este total distorsionată, dar și tot ce era pianissimo (ca în partea a III-a, Adagio molto e cantabile) în Simfonia a IX-a de Beethoven, care a urmat, a fost sacrificat. Asocierea a fost inspirată, și o datorăm Filarmonicii din Berlin, dirijor Kirill Petrenko, în colaborare cu Corul Filarmonicii „George Enescu”. Dar toate finețurile lui Kirill s-au dus pe copcă, vorba ceea, brânză bună în burduf de câine (fiindcă Sala Palatului nu este o sală de concerte, este un burduf, în care se țineau discursuri la microfon!), dovadă că dirijorul părea un cabotin. Feriți-vă de sectorul G al acestei săli! Jurowski este singurul dirijor care a studiat cum se aude un concert în diferite părți ale sălii, schimbănd locurile clasice ale instrumentiștilor în funcție de acuratețea sunetului, dar păcat că nu l-a avertizat și pe Kirill. Ce efort masacrat!

O doamnă de lângă mine, venită din Germania, fan al Filarmonicii berlineze, care vorbea bine engleză, îmi spunea, după ce a ascultat Rapsodia nr. 2: „Cum, acesta e Enescu? Păi dacă așa sună Enescu, nu puteți avea pretenția să fie printre marii compozitori ai lumii!”

Nu mai continui. Analiza acestor lucrări și a condițiilor în care se cântă am făcut-o de multe ori, implicit, pe larg, în ultima mea carte IUȚIREA DE SINE. Mi-am propus ca la această ediție să nu mai comentez ceea ce se repetă, ci numai evenimente în premieră, unele în primă audiție bucureșteană. Și am să mă feresc cât pot de concertele de la Grand Palace!
Gala s-a continuat cu evenimentul care a deschis seria „Concerte de la miezul nopții” de la Ateneu: muzică de epocă interpretată de La cetra d’Orfeo „Ay Amor!”, ansamblu condus de Michel Keustermans, care a realizat și aranjamentul muzical al pieselor selectate. A colaborat Corul Național de cameră „Madriagal – Marin Constantin”, dirijor Anna Ungureanu.

Muzică rafinată și dans (îndeosebi menuet), muzică instrumentală și vocală. Muzică sacră și profană în costume de epocă. Ansamblul La Cetra D’Orfeo, care înseamnă Țitera lui Orfeu, închinată iubirii, mi-a amintit (palid) de nenumăratele prestații strălucite ale formației lui Jordi Savall pe scena Ateneului.

S-a vrut o sărbătoare de muzică precalasică, de muzică latino în pragul barocului, o lecție de cum știau marii muzicieni ai secolelor 15-17, precum Andrea Falconieri, Andrés Flores, Gasparo Zanetti, Diego Ortiz, Juan del Encia, Girolamo Frescobaldi, Henry Le Bailly sau Giovanni Paolo Foscarini (s-au cântat și dansat circa 30 de piese), majoritatea compozitori spanioli, dar și latino-americani, să-și înveselească și înfrumusețeze epoca, oricât de tristă, fiindcă din efortul lor rămâne arta pură, sonoritatea curată, pentru o lume mai bună.

Grid Modorcea, Dr. în arte