Benjamin Britten (1913 – 1976) este cel mai mare compozitor al Angliei. Opera Peter Grimes este cea mai cunoscută dintre lucrările sale. Compusă în anul 1945, când a avut loc și premiera, a depășit în popularitate și box-office opere ca Madame Butterfly și Boema, aflate pe afiș în anul premierei, la Londra. Pentru istoria operei britanice, se spune că Peter Grimes reprezintă o piatră de temelie, iar amatorii de clasamente o vor găsi cuprinsă în top-urile populare internaționale printre „Cele mai bune 100 de opere din toate timpurile”.

La festival, a fost prezentată sub formă concertantă în primă audiție. Numai că acestă formă concertantă a avut și o trenă imposibilă, trei ore de proiecții inutile, care se suprapuneau peste textul libretului, obosind ochii, făcând audiția un coșmar. În aceste condiții, ne este greu să ne pronunțăm dacă opera respectivă este așa cum o prezintă topurile. Numai când închideam ochii, muzica lui Britten apărea în toată splendoarea ei, plină de un colorit melodios, amintind de Vox Maris, fiindcă personajul principal al operei lui Britten este marea, implicit valul, mareea, vântul, furtuna, cuvinte care sunt leitmotivul textului.

Compoziția lui Britten este densă, masivă, implică secvențe corale impresionante, roluri intense, momente tensionate, dramatice și alteori, în contrapunct, umor și tușe frivole. Orchestra preia pasaje întregi, conducând auditoriul prin subiect.

Interpretarea operei de către Orchestra Națională Radio, dirijor englezul Paul Daniel, s-a făcut cu aportul unor soliști de prestigiu, o echipă de cântăreți, unul și unul, care își jucau pe scenă rolurile, aveau reacții teatrale, delimitând clar pesonajele și acțiunile lor. Plus Corul Academic Radio, fenomenal, care avea rolul de rezoneur al acțiunii. Părțile religioase, precum Crezul, erau cântate de cor. Ca și judecățile morale.

Deci spectacolul-concert avea de toate, dirijor, orchestră, soliști, cor și text. Nu mai era nevoie de un balast în plus, de imagini proiectate pe un ecran gigant, cât toată scena Sălii Palatului, care te focusau în cu totul altă direcție. Nu erau la subiect, chiar dacă o făceau în manieră pleonastică, unde zicea textul jachetă, hop pe ecran și jacheta! Eu mi-o imaginam albastră, dar pe ecran apărea cenușie.

Nu ni s-a spus: Nu mai ascultați muzică, veți vedea proiecții! Am mai arătat și în cazul altor asemenea experimente, ce nenorocire însemană acest tip de proiecții. Ele nu ajută spectacolul muzical, ci îl încurcă, fiindcă sunt pleonaste și țin de un alt limbaj, în cazul operei Peter Grimes, de desenul animat, care te plasează în cu totul alt registru tematic și ideatic. Dacă aceste desene erau opera unui mare pictor, a lui Francis Bacon, să spunem, te interesau, ia să vedem cum a văzut marele artist opera lui Britten, fiindcă lumea plastică a lui Bacon poate fi asociată acestei opere, care are în centrul ei violența și apologia crimei. Așa, desenele din filmul proiectat nu aveau identitate, plus că erau școlărești, cu totul nepotrivite, pe lângă ceea ce se spunea în text. Păreau ca „statul paralel” din politica românească. Ele erau departe de a fi putut ilustra muzica. În nici un caz nu surprindeau ideea că vântul și furtuna, că agitația mării sunt nimic față de durerile omenești! Este una dintre ideile principale ale operei. Acest zbucium sufletesc a fost ilustrat de imiagini cu valurile mării, care erau prelucrate digital. Total fals și pleonastic.

*

Benjamnin Britten a extras din opera sa anumite părți cărora le-a dat un destin concertistic independent, devenite suita Patru interludii marine și Passacagila, cântate și ele separat în această ediție a festivalui, în ziua a patra, de către London Symphony Orchestra, dirijor Gianandrea Noseda, or aceste interluidii, în spectacolul concertant de operă, au fost ilustrate de priecționiști cu valurile mării văzute printr-o perdea de stufăriuș bătută de vânt. Total ridicol! Și când se vorbește și cântă despre „Moonlight”, evident, apare coana lună deasupra mării, o lună cât globul pământesc, luată de prin cine știe ce atlas astronomic. Ce imaginație ucigașă! Ce neputincios se arată cel care nu găsește echivalențe cu muzica! Trebuia să abandoneze munca sau să caute alte soluții.

Desenele animate de pe ecran nu aveau ce căuta în acest spectacol de muzică profund religioasă, în contrast cu lumea păcatelor omenești! Mă gândesc dacă ele rezistă în sine, fără legătură cu opera. Dar nu cred. Nu cred că pot fi expuse ca lucrări de artă. Și chiar dacă ar fi, nu pozintă nici un interes, fiindcă sunt extrem de naive, și reprezintă o viziune străină de text, care se apropie de lumea mahalalelor lui Dickens. Ba, în anumite momente, replicile persnajelor mă duceau cu gândul la Brecht, la Opera de trei parale, aceeași faună lumpenproletară. Și atmosfera din cârciumă, cu aspectele ei lascive, îmi aminteau de serialul englez Harlots. Dar cel mai potrivită este asocierea cu celebrul text al lui Eminescu despre Gura lumii. Ce contrast între poet și această enormă plagă a realității, bârfa, care îl sufocă pe individ. Eminescu a scris textul în anii când era năucit de bârfa din jurul relației sale cu Veronica Micle.

Aceasta este și tema operei Peter Grimes. Libretul este inspirat de un poem epic scris de George Craible, dar Britten și-a ales un libretist, Montagu Slater, pe care l-a îndrumat. Un alt colaborator a fost și tenorul Peter Pears, partenerul său de viață și primul interpret al lui Peter Grimes, ca și al altor personaje din operele lui Britten. Am citit cu stupoare informația că opera Peter Grimes ar fi „o puternică alegorie a opresiunii homosexuale”! Nicidecum! Nu există nici o aluzie în operă la homosexualitate. Nici la pedofilie. Doar la prostituție, prin existența în operă a unor femei deocheate (nepoatele cârciumăresei). Dar trebuie să luăm de bune cele spuse chiar de Britten care a mărturisit că Peter Grimes este „a subject very close to my heart—the struggle of the individual against the masses / un subiect foarte apropiat inimii mele, lupta individului împotriva mulțimii”.

Însă acest subiect este cu totul disproporționat în text, poate și datorită rigorilor speciale pe care le impune muzica de operă, ariile, care distorsionează unele idei, ori le îneacă în cuvinte redundante. Ceea ce l-a îndemnat pe Benjamin Britten să compună opera a fost povestea pescarului Peter Grimes, deși libretul final se îndepărtează de sursa de inspirație. Istoricii muzicali consemnează faptul că Britten a descoperit întâmplător, pe raftul unui anticariat, poemul The Borough al poetului britanic din secolul XVII George Crabbe, în care acesta vorbește despre pescarul Grimes și viața sa într-un orășel pescăresc. Povestea i-a amintit lui Britten de Suffolk, orașul său natal și a dorit să transpună neapărat poemul în operă. Astfel, pescarul Grimes, o persoană aspră și nemiloasă, care este acuzat de uciderea propriilor ucenici, a ajuns un nume de referință în lumea muzicii.

În forma de libret, povestea originală capătă nuanțe. Pescarul Grimes este un personaj mai complex, dezvăluie în relația sa cu Ellen Orford, învățătoarea din sat, și alte fațete ale personalității sale. În primă instanță, Grimes este absolvit oficial de suspiciunea de a-și fi ucis unul dintre ucenici, găsit înecat pe coastele satului. Deși este sfătuit să nu își mai ia nici un ajutor, Grimes refuză, își alege un nou ucenic. Într-un moment de tensiune, o dispută cu angajatorul lui cel aspru și ursuz, ucenicul cade accidental de pe o stâncă și moare. Oamenii reacționează prompt și îl acuză din nou de crimă pe pescar. Pentru a scăpa de mânia comunității, Peter Grimes acceptă sugestia de a pleca în larg și de a se scufunda cu propria barcă.

Față de original, în versiunea propusă de libretistul Montague Slater, vinovăția lui Grimes nu este așa de certă, iar publicul este invitat să își contureze opinia ca într-un veritabil policier. Britten consideră opera ca un simbol al viciului, al interrelației dintre prejudecățile societății și individ: „The more vicious the society, the more vicious the individual / Cu cât societatea este mai vicioasă, cu atât individul este mai vicios”.

Dar acest subiect se întinde de-a lungul celor trei acte (opera durează trei ore) și vina lui Grimes pare inventată. El nu dorește decât să aibă o căsuță, o grădină cu flori și o femeie alături, pe Ellen, dar de aici și până la a fi identificat cu Satana, e distanță lungă. De fapt, este Gura lumii, desfășurarea tăvălugului numit bârfă. În fond, pentru păcatele lor, oamenii au mereu nevoie de un țap ispășitor. Pentru satul de pescari, Grimes este tocmai acest țap ispășitor. Există un pesonaj feminin, care face chiar o anchetă polițistă, îl urmărește pe Grimes precum un detectiv, ca în serialele polițiste. Care au însă mult umor. Britten nu are în această operă, în care eroul sfârșește tragic, pe fundul mării, acolo unde își găsește liniștea eternă.

Remarcabile sunt interludiile operei, ca și ariile lui Grimes (Ian Storey, tenor) și Ellen (Lise Davidsen, soprană), dar mai ales ariile de grup, când participă toată fauna satului, preot, primar, judecător, cârciumărese, bețivi, pescari, ucenici. Grimes pare un înger față de acești oameni hulpavi, dornici de scandal și de ispășirea păcatelor lor pe calea minciunii, acuzând un om de crimă, fără să aibă probe. Obtuzitatea acestei lumi îl omoară și pe un sfânt. Acest conflict are accente dramatice și muzica este pe măsură, ca o mare bătălie, care mi-a amintit de War Requiem, o altă mare lucrarea a lui Britten prezentată într-o ediție anterioartă a Festivalului „Enescu”, tot în primă audiție. Dar, slavă Domnului, nu avea proeicții! Așezarea de pe malul mării, unde are loc acțiunea operei, poate fi omenirea, planeta, poate fi situată chiar în centrul lumii, fiindcă conflictul dintre eu și lume este peste tot la fel de intens. Bretten a descoperit în Grimes, care era un pescar cu calități de excepție, recunoscute de toți, propriul eu, în care s-a cufundat ca într-un abis, ca în tenebrele morții, din care nu a mai putut ieși, așa cum s-a dovedit a fi însăși viața sa.
*

Un asemnea subiect și asemenea semnificații nu au reieșit din proiecțiile care ne-au bombardat ochii, fiindcă nu poți să urmărești în paralel două lucrări atât de diferite, total opuse chiar. E ca și cum ai lipi un timbru pe o simfonie. Orice se poate, dar care este efectul? Care este rezultatul? Fac aceste proiecții muzica mai înțeleasă sau îl îndepărtează pe ascutător de esența ei?

Așa cum s-a întâmplat și la Femeia fără umbră, opera lui Strauss, așa și acum, spectatorii au sancționat experimentul plecând masiv la pauză. După pauza a doua, sala era aproape goală. Sigur, se poate continua așa dacă vin banii de la buget. Dacă ai bani, poți să-ți faci de cap fără să-ți pese de nimic, decât de lauda de sine. Iată ce spune autoarea acestor exhibiții, Carmen Lidia Vidu: „Am desenat cadru cu cadru tot filmul operei. Sunt cel puțin 500 de desene transformate în 500 de filme scurte pe care am să le redau în tempo-ul dirijorului Paul Daniel. Ba mai mult, am încercat să desenăm personajele în funcție de distribuția prezentă la Festivalul Enescu. Desenatoarea Gabi Skinder a depus o muncă titanică, iar Julien Javions este cel care a transformat desenele în film”.

Vă dați seama ce bazaconie, să desenezi cadru cu cadru „filmul operei”! Dar opera nu are nici un film, are o acțiune, o poveste, povestea unui pescar în conflict cu opresiunea comunității.

Dar în loc să-mi imaginez eu, auditor, povestea, să las liber frâul imaginației, primesc imagini de-a gata, de la un alt autor, care mă obligă să înțeleg opera în funcție de imaginile sale personale. Ce a înțeles proiecționista din această operă? Iată o mostră: „Am crescut la Dunăre, printre pescari. Un mix de români și de sârbi. Eu copil, ei oameni ai apelor. Casele satului Gornea sunt lipite între ele. Noi eram perete-n perete cu birtul satului. Îmi amintesc câinii mari ai cârciumăresei, cele 2 fete «ușoare» de peste drum, uciderea unui tânăr și multe altele pe care nu le pot povesti dar ele sunt în biografia mea și în opera Peter Grimes”.

E un „mix” care i se potrivește d-nei Vidu, cum a înțeles ea opera, dar e greu să se potrivească și imaginației celor 4 mii de spectacori ai sălii. Relația ei personală cu lucrarea a reieșit a fi o bazaconie, ceva penibil, inacceptabil estetic. Deci se aplică prin astfel de experimente o limitare a audiției la un punct de vedere vizual discutabil, care place sau nu, care uneori e ca nuca în perete. Proiecțiile îngrădesc astfel trăirea.

Eu am văzut muzică ilustrată. Există la New York o sală specială, Atrium, la Lincoln Center, unde au loc astfel de experimente, necesare pentru progresul muzicii. Dar majoritatea se fac pe muzică abstractă. În cartea mea FILMUL EROTIC am introdus un capitol numit EROTIC INSTALLATION, unde arăt ce fenomen se întâmplă în arta plastică americană și mondială, unde a apărut această tendință a interferenței dintre pictură și film. Ea se numește instalație. O astfel de instalție se vrea și proiecția de la Sala Palatului? Nicidecum. Este foarte departe de aceasta inovație artistică. Opera cu proiecții Peter Grimes nu este o instalție. Este ceva rudimentar, depășit de realitate. Ceva foarte școlăresc. Imaginile au omorât opera, au redus substanțial impactul dintre ascutător și muzică. Iar dacă nu există nici un dialog cu stricătorii, nu se poate face nici o reparație pe viitor.

Acest experiment ar trebui să înceteze, e fals. Am avut până acum 6 astfel de cazuri cu proiecții, șase opere victimizate, și mai urmează una, proiecții aplicate unei opere de Schoenberg! E suficient. Un festival de muzică simfonică, implicit concertantă, nu acceptă experimentul decât dacă i se schimbă destinația, dacă devine ca Festivalul „Mozart” de la New York, un festival axat în special pe spectacol, pe teatru, film, operă și balet.

Grid Modorcea, Dr. în arte