În cartea mea intitulată Genius, demonstrez că geniul este deasupra de timp, deasupra de orice sistem sau bloc politic, deasupra de granițe, deasupra de rasă și limbă.

După ediția inaugurală a Festivalului „Enescu”, din 1958, de excepție, prin prezența unor mari muzicinei apropiați lui Enescu, o ediție omagiu enescian, când Menuhin și Oistrach au cântat Concertul pentru două viori de Bach, compozitor neagreat de comuniști (concertul a devenit laitmotiv al Festivalului), celealte ediții au fost dedicate compozitorilor ruși și mai ales sovietici. Devenise un festival al blocului socialist, purtând numele lui Enescu, care n-a făcut niciodată politică, dar s-a detașat de fosta URSS, așa cum mărturisește în Amintiri.

Se cânta și atunci Rimski-Korsakov, Prokofiev și Șostakovici, exact ca azi, în seara când a concertat London Orchestra, dirijor Gianandrea Noseda. E vorba de aceeași compozitori, aceeași muzică, însă atunci îi uram pe asupritori, azi… cred că tot la fel. Dar compozitorii ruși ne dovedesc încă o dată că nu au nici o legătură cu sistemul căruia le-au aparținut. Muzica lor e peste timp. Așa cum este și literatura rusă. Eu niciodată nu am făcut confuzia între marea artă rusă și politica de la Răsărit.

O dovedește și seara dedicată cmpozitorillor ruși de London Symphony Orchestra. Am ascultat o muzică venind din profundul suflet slav, un suflet universal, care a cuprins pământul. Și Noseda a venit la București cu un copil teribil al rușilor, pe linia marii tradiții pianistice ruse – Denis Matsuev.

Concertul a debutat cu preludiul operei Oraşul invizibil Kitej de Rimski-Korsakov, o lucrare care spune povestea unui oraș scufundat sau invizibil, o metaforă, o parabolă, de fapt, căci această cetate se află în noi, dacă o revelăm printr-un efort de purificare. Aș introduce-o în Civitas Innocentiae, dacă nu ar fi străbătută, din cand în când, de marșuri, amintind de o lume barbară. Marșul ne trimite automat la soldați și la front, la război. În Civitas Innocentiae nu există așa ceva. Acolo nu mărșăluiesc soldați și nimeni nu se pregătește de război. Ba chiar acest cuvânt lipsește din limbajul inocenților. Mai apropiate de starea purificatoare erau anumite timbre caleidoscopice, cu melodii lente alternând cu momente pline de un amplu elan pentru a ilustra cât mai nuanțat povestea misterioasei Atlantide ruse – orașul scufundat Kitej, care se arată doar celor cu sufletul curat. Să reținem însă utopia rusă din Cetatea de lumină Kitej.

Al doilea moment al serii a fost Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră în sol minor op. 16, de Serghei Prokofiev. Compoziția este considerată una dintre cele mai dificile piese pentru pian din punct de vedere tehnic din repertoriul standard. David Nice, biograful lui Prokofiev, a spus în 2011: „Acum un deceniu, aș fi pariat că existau doar câțiva pianiști în toată lumea care puteau interpreta cum trebuie al doilea concert pentru pian al lui Prokofiev. Argerich nici nu voia să se atingă de el, Kissin întârzia să îl învețe și chiar și Prokofiev, ca virtuoz, a avut mari probleme când a interpretat concertul cu Ernest Ansermet și BBC Symphony Orchestra, în anii 1930, când i-a depășit chiar și lui dexteritatea”.

Dar iată că a venit Matsuev, un vlăjgan de om, care l-a depășit în corpolență pe Noseda. Și acest munte de om, considerat copilul minune al muzicii ruse, a dovedit cu degetele lui o dexteritate de spiriduș. Pianul parcă lua foc, sclipea, staălucea, era într-un delir armonic cum nu s-a mai văzut pe scena Sălii Palatului. Am avut și șansa să găsesc un loc în primele rânduri, acolo unde am verificat nu o dată că sala nu deformeză sunetul.

Iar Concertul nr. 2 pentrru pian de Prokofiev este peste toate concertele de pian care s-au scris în lume. Le-am ascultat pe toate cele importante, de zeci de ori. Au fost cântate de diferiți interpreți chiar aici, pe scena Sălii Palatului. Dar ce poate fi Concertul nr. 2 de Prokofiev, depășește închipuirea. Cred că este cel mai dificil concert pentru pian care s-a scris vreodată, așa cum esre, în cazul viorii, concertul lui Schoenberg.
Fenomenal. Ce este dodecafonismul față de ceea ce a creat Prokofiev? Tumultul geniului este așa de mare și așa de adânc încât nici un gen simfonic nu-l poate defini sau încape. Prokofiev a depășit toate tiparele. Nu poți să spui că este un gen clasic, romantic sau modern, este în afară de genuri, este un supragen muzical. A vorbi de tăieturi muzicale, de un montaj supraingenios, de pachete sonore dinamice, antagoniste, de extreme între armonic și dizarmonic, este copilăresc. A vorbi de un suflet universal, de un ecou delirant al stepei rusești, de un zbucium monumental, la fel, pare copilărește. E un concert care nu poate fi descris în limbajul tradițional. Însuși Prokofiev nu și-a purtut interpreta concertul. Pentru Matsuev însă a părut o joacă, dar starea lui era atât de pătimașă încât nu pot găsi echivalențe în nici o altă interpretare. Genialul Matsuev își depășește epoca. Prima oară m-am întălnit cu acest nume pe un afiș din vitrina lui Carnegie Hall. El este cultivat de americani, adus acolo permanent, mai ales că Denis este și un mare interpret de jazz. Și cine nu vrea să-l vadă și asculte pe Denis? Toată planeta muzicală. Cred că nu există sală importantă a lumii unde Denis Matsuev să nu fi concertat. Se află în plin apogeu al carierei (n. 1975, Irkutsk).

Așadar, o seară de muzică rusă, cum nu s-a mai văzut. Și, culmea, concertul s-a terminat cu cu Simfonia a VI-a în si minor op. 54 de Dimitri Șostakovici. Compusă la finalul anilor `30, în plin elan revoluționar și având ca sursă de inspirație poemele lui Maiakovski, Simfonia a VI-a era comandată să fie o compoziție monumentală pentru soliști, cor și orchestră, dedicată lui Vladimir Ilici Lenin. Până la urmă, Șostakovici renunță la acest omagiu componistic și anunță la lansarea lucrării, în 1939: „În ultima mea simfonie, predomină muzica unei ordini contemplative și lirice. Am vrut să transmit în ea starea de primăvară, bucuria, tinerețea…”.

Și London Symphony Orchestra a cântat-o chiar așa, de parcă nici nu a existat Lenin pe lume, o nouă dovadă că muzica își depășește timpul, chiar și chingile lui cele mai dure, cum a fost sistemul bolșevic, căruia și un geniu ca Șostakovici i-a plătit inevitabilul tribut.

Grid Modorcea, Dr. în arte