Duminica a 21-a după Rusalii (Pilda semănătorului – Luca 8, 5-15)

Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit, să audă! Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți, în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit, să audă!

„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa…” Dacă sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, după cum Însuşi Domnul ne tâlcuieşte, reiese că Semănătorul nu este altul decât Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care adresează cuvântul, El este Cel Care are iniţiativa mântuirii. El e Cel Care pune începutul, ne descoperă cuvântul adevărului şi ne invită să îi dăm răspuns. Logosul lui Dumnezeu – acesta fiind unul dintre numele Fiului lui Dumnezeu, conform prologului Evangheliei după Ioan – ne adresează însă un cuvânt plin de putere, de raţiune. Cuvântul grecesc logos poate fi tradus şi prin „cuvânt”, însă şi prin „raţiune”, „raţionament”, „calcul”. Prea adesea, în limba română, înţelegem cuvântul ca „vorbă goală”, lipsită de conținut sau greutate. Atunci când citim în cărţile Noului Testament sau în rugăciunile noastre despre Dumnezeu-Cuvântul, s-ar cuveni însă să-L percepem asumând dimensiunea raţională, plină de înţeles a logosului. În sensul Logosului Evangheliei după Ioan, nu există separaţie între cuvânt şi raţiune; nu este cuvânt-fără-minte, cum pot fi cuvintele omeneşti, ci Cuvântul este însăşi Raţiunea sau Înţelepciunea veşnică a lui Dumnezeu. De aceea, cuvântul pe care Dumnezeu ni-l adresează, prin Însuşi Fiul Său – Cuvântul, este dătător de viață, încărcat de raţionalitate, de înţelesuri. Semănătorul seamănă din belşug, nediscriminator, pentru că „vrea ca omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Tim. 2, 4).

După câte putem înţelege din textul Parabolei semănătorului, aceasta prezintă raportarea diferită a oamenilor la vestirea cuvântului lui Dumnezeu, dar nu a celor care refuză să asculte cuvântul lui Dumnezeu, a celor necredincioşi. Parabola nu descrie situaţia „mărgăritarelor aruncate înaintea porcilor” (Mt. 7, 6), adică pe a omului care nu vrea să ştie de Dumnezeu, ci problema omului care acceptă să asculte cuvântul lui Dumnezeu, dar care, în multe cazuri, „reușește” să piardă comoara dumnezeiască încredințată spre mântuirea sufletului, cuvântul lui Hristos. Pornind de la aceasta se ridică întrebarea: cum ne raportăm la cuvântul lui Dumnezeu şi care este drumul pe care îl alegem între intenţia cea bună şi fapta concretă?

Nehotărârea permanentă împiedică rodirea duhovnicească

Prima categorie de oameni zugrăvită în Evanghelie e a celor „care aud cuvântul, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Această comparaţie descrie situarea celor care, sub pretextul că aleargă după adevăr şi că îşi doresc să încerce din toate ceea ce este mai bun, pentru a-şi formula propria opinie, nu urmează de fapt nici unei căi, ci sar numai de la o părere la alta – mereu în căutare după un iluzoriu „altceva” -, cu rezultatul că nu-şi împropriază adevărul şi nu-şi asumă trăirea lui. Tragic este când pe unii ca aceş­tia moartea îi surprinde în dilema permanentei nehotărâri, netrăind cuvântul lui Dumnezeu. Sămânţa căzută lângă drum este condiţia omului modern, care pe toate le relativizează, considerând că în faptul contestării oricărui for de autoritate împlineşte o datorie de onoare faţă de propria sa libertate. Domnul nostru Iisus Hristos taie însă nodul gordian al justificărilor noastre şi ne spune că satana este cel care vine şi fură cuvântul din inima unora ca aceştia, „ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.

În propria-mi adolescenţă, citeam despre iluminism ca despre o curiozitate culturală apuseană, faţă de care mă raportam ca la un produs de import, accesibil numai celor din învăţământul superior sau, într-o formă simplificată, celor care fuseseră ţinta îndoctrinării materialiste. Astăzi însă realizez că, în maniera convulsivă în care poporul român tinde să recupereze decalajele istorice, pături largi ale societăţii româneşti îmbrăţişează într-o manieră lipsită de discernământ idei iluministe, ca pe „adevăruri universale”, faţă de care progresul şi apartenenţa la valorile europene sunt de neconceput. Suntem martorii unei recuperări à la roumaine a iluminismului, însă într-o formă grosolană, combinată cu materialism şi hedonism. O minimă familiarizare cu fundamentele istorice şi filosofice ale iluminismului ne-ar putea ajuta să depăşim complexele şi să ne reancorăm inclusiv intelectual în valorile Evangheliei. Dacă vom fi sinceri cu noi, vom admite că ne vom putea recunoaşte numai într-o Europă creştină.

Încercarea probează virtutea 

A doua categorie sunt oamenii care „primesc cuvântul cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă”. Dacă cele de mai sus probau caracterul profetic al cuvintelor Domnului, această lapidară descriere evidenţiază pătrunderea psihologică dumnezeiască a Mântuitorului, Cunoscătorul inimilor. E oare vreo experienţă omenească mai comună decât aceea a succesiunii în care stau euforia de moment şi refluxul însufleţirii sau de-a dreptul descurajarea? Tot omul ştie că e uşor să promiţi, dar că e mai greu să te ţii de cuvânt. „Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru”, ne îndeamnă Psalmistul (Ps. 75, 11). Încercarea este inerentă; ea este aceea care probează virtutea. Fiul Omului ne cunoaşte din interior slăbiciunile firii, de aceea Lui I-a fost încredinţată judecata. Să primim cu bucurie încercarea şi să ne rugăm cu însufleţire Fiului lui Dumnezeu să ne întărească!

Nu după intenții, ci după fapte vom fi judecați!

Următorul grup sunt „cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc”. Mulți ne regăsim în această categorie, a celor care, lăsându-se asupriţi de griji materiale sau mânaţi fiind de goana după plăceri, uităm de Dumnezeu. Cu toate că ni s-ar părea nedrept să fim circumscrişi aceleiaşi grupe, cei apăsaţi de griji şi vânătorii de plăceri, să recunoaștem însă realitatea: oricât de nobilă sau nevinovată ne-ar părea, nici o situaţie nu ne poate sluji drept scuză pentru a ne ţine departe de Dumnezeu. Nu după intenţii, ci după fapte vom fi judecaţi.

La intersecţia acestor trei tipologii îi găsim însă şi pe creştinii pioşi, dar nehotărâţi, care, neavând statornicie, cer mereu alt cuvânt de la preotul duhovnic sau de la părinţii înduhovniciţi, şi apucă iar de la început, însă mereu în altă direcţie, ratând astfel şansa progresului duhovnicesc. În faptul nemulţumirii de sfatul duhovnicului şi al opunerii unui sfat altuia, unii ca aceş­tia relativizează cuvântul lui Dumnezeu şi îl nesocotesc.

Atenția și răbdarea fac rodirea bogată

Cea de-a patra tipologie a situărilor omului faţă de cuvântul lui Dumnezeu conţine leacul pentru neajunsurile celorlalte trei. „Inima curată” descrie condiţia celui care ascultă cuvântul Domnului fără vicleşug, silindu-se să se cureţe de pofte şi patimi. Dacă unul ca acela va preţui cuvântul lui Dumnezeu mai presus decât orice alt cuvânt omenesc, îl va păstra în inima sa, nu-l va falsifica, nici nu-l va da pe nimic în schimb. Iar dacă va adăuga entuziasmului statornicie şi răbdare în încercări, sămânţa cuvântului lui Dumnezeu va rodi întru el fapta cea bună. Una dintre acestea de îi va lipsi creştinului, va cădea în starea celorlalte trei categorii, combinate sau luate separat. Noi însă să avem nădejde, luând aminte la faptul că sămânţa are în sine putere de viaţă, puterea creşterii şi a rodirii. Iar de-ar fi ca numai o sămânţă să aducă rod, prin mila lui Dumnezeu acesta va fi însutit. Amin!

 

Un articol de: Pr. Dr. Alexandru I. Roșu – 13 Oct, 2019