Nu este inedită indignarea unora faţă de ceea ce se petrece la marile pelerinaje ortodoxe de la noi. De data aceasta, încurajate de recentele scandaluri din Biserică, vocile critice par să fie mai multe, mai obraznice. Se simt pe val.

Cineva care îşi spune psiholog – ce nobilă meserie prin care îţi poţi justifica şi hrăni frustrările personale! – forţa comparaţii între pelerinajul de la Cuvioasa Parascheva şi cîteva evenimente civice şi mondene paralele, la care nu au participat destui concetăţeni, nici măcar Preşedintele ţării. „O bulină neagră“, zice dînsul, posedat de certitudine. O autoare adolescentină de balade „virale“ îşi exprimă dezgustul faţă de ceea ce se petrece la Iaşi, aducînd citate biblice bine ţintite. Un atac profesionist, cum ar veni.
Un fost preot, autor al unei cărţi cu titlu halucinant, produce dovada că, într-adevăr, nu prea avea ce căuta în tagmă. Fostul slujitor al altarului lui Hristos, la temelia căruia sînt Sfinte Moaşte (sic!), se declară oripilat de priveliştea „cadavrelor ciopîrţite“ şi, pentru a nu mai fi niciun dubiu despre incultura lui, decretează că, în România de azi, „moaştele sînt venerate cum n-a văzut tot Evul Mediu“. În fine, un sociolog mimează îngrijorarea şi se întreabă ce face Biserica în faţa căderii libere în sondajele ataşate, de fapt, atacurilor.

Aş remarca, comparativ, că nu am citit în ultimele decenii nimic similar despre pelerinajele la marile sanctuare catolice de la noi. Nu pentru că ar fi ceva de criticat, dar dacă tot eşti pornit, de ce nu mergi pînă ca capăt? Cacica, Maria Radna, Şumuleu-Ciuc, pentru a nu pomeni decît pe cele mai cunoscute, sînt, la rîndul lor, spaţii de coagulare a comunităţii de credinţă care se manifestă inclusiv cultural, etnic, nu doar spiritual, dacă aşa ceva ar fi posibil într-o religie întrupată la propriu, în timp şi spaţiu deopotrivă.
Una peste alta, problema moaştelor se dovedeşte un turnesol foarte precis al afectului antiortodox. Mă uimeşte lipsa de onestitate a unor comentatori ortodocşi sau non-ortodocşi, ba unii deloc muzicali în domeniul religiozităţii, gata să calomnieze, să incite la ură. La aproape trei decenii de la căderea dictaturii ateismului, asemenea stridenţe nu fac altceva decît să ilustreze fragilitatea libertăţii, să arate cum, în postcomunism, îţi poţi permite, paradoxal, să te declari democrat şi să acţionezi totalitar.

Radu PREDA