Discurs rostit sâmbătă, 16 noiembrie 2019, în sala Auditorium Maximum, a Colegiului Academic (UBB), cu ocazia centenarului Colegiului Național ,,Emil Racoviță”

Iubirea de școală

Distinși ascultători,

Mai întâi vă mulțumesc pentru invitația pe care mi-ați adresat-o de a fi astăzi aici. O școală care împlinește o sută de ani de viață este o instituție venerabilă, demnă de tot respectul. Iar după ce am ascultat orchestra, corul, solistele interpretând piese de Ciprian Porumbescu și Ludwig van Beethoven, în românește, germană, latină, parcă vorbele noastre rămân de prisos. Muzica ne-a demonstrat, prin limbajul ei universal și special, ce rol are școala în lumea noastră și ce înseamnă un liceu (azi colegiu național) de talia celui chemat „Emil Racoviță”.
Totuși, se cuvine să vorbesc! Inițial, m-am gândit să vă spun câteva lucruri despre istoria liceului, dar sunt sigur că v-ați informat cu toții pe această temă, pe de o parte, iar pe de alta, trecutul școlii a fost evocat așa de bine de către domnul director Constantin Corega, încât puține ar mai fi de spus. Am avut în minte și ideea de a vă vorbi despre Universitatea „Babeș-Bolyai” (UBB), a cărei istorie este așa de strâns legată de istoria Colegiului Național „Emil Racoviță”, care s-a chemat multă vreme „Seminarul Pedagogic al Universității”. Recent, și UBB – a cărei primă fondare ca nucleu de școală superioară s-a produs în urmă cu 440 de ani – și-a celebrat un secol de viață românească, într-un moment în care, aidoma colegiului „Racoviță” între licee, este prima între universitățile din România. Puteam să vorbim împreună, astăzi, și despre Emil Racoviță, adică despre savantul de talie mondială, care a avut vocația cercetării, a dăscăliei și a Universității și care a prezidat la nașterea școlii superioare românești la Cluj. De asemenea, am fi putut trasa istoria acestui edificiu – Colegiul Academic – și a frescei lui Costin Petrescu, cu toată istoria mai recentă a românilor transilvani, vegheată de inscripția „Prin cultură la libertate”. Câtă vreme mai credem că vom fi salvați prin cultură, așa cum credeau învățații Școlii Ardelene, nimic nu este pierdut. Iar cultura se leagă indisolubil de educație. De aceea, vă rog să-mi îngăduiți să vă spun câteva lucruri despre educație. Ceea ce vă voi spune va suna precum sfaturile date altora, iar sfaturile date altora sunt cel mai ușor lucru din lume. Avantajul lor, al sfaturilor, este că ele rămân facultative și nu obligă la nimic.
La 1848, intelectualii români care au fost la Blaj erau convinși că „educația poporului este cea dintâi treabă a patrioților”. Se pare că Barițiu (care, din fericire, a dat numele său primului liceu românesc înființat la Cluj) ar fi spus cel dintâi, dar ideea era în mințile tuturor acelor făurari de națiune română modernă. La finele Primului Război Mondial, marii intelectuali români gândeau la fel, iar între acești patrioți se afla și Emil Racoviță. Cuvintele despre educație, citate mai sus, le vor părea multora depășite, în era digitală pe care o trăim. Ce rost mai are educația? Din fericire, are un rol fundamental în procesul de umanizare a ființei umane. Omul, la naștere, este ca lutul care așteaptă să fie modelat. Dacă rămâne nemodelat, nu depășește stadiul de obiect ori de mamifer superior. Educația organizată nu se face în familie, ci la școală, la școala publică. Iar școlile publice au fost inventate de greci și de romani, în urmă cu două-trei milenii, adică de foarte puțin timp (la scara istoriei umanității). Educația îl instruiește pe om ca să poată trăi în societate și nu în turmă, adică să aibă spirit comunitar și nu spirit gregar. Omul este o ființă socială, iar traiul în societate presupune educație.
În citatul de mai sus se află și noțiunea de popor. Ce rost mai are poporul? Poporul se încadrează, sub aspect teoretic, în categoria etnicului. Etnicitatea străbate istoria omenirii de mai multe mii de ani, de când există limbi diferite, de când s-au amestecat neamurile în Turnul Babel. Popoarele nu au fost inventate de nimeni (cu excepția lui Dumnezeu), ele nu au fost create prin decizii ale guvernelor și parlamentelor, ci s-au născut în chip organic, prin acumulări mărunte și succesive. Prin urmare, popoarele au existat, există și nu avem niciun motiv să credem că nu vor exista în viitor. Asta, în ciuda celor care ar vrea să vadă un „popor unic”, otova, pe întreaga planetă.
Ce mai sunt astăzi patrioții? Mai bine să nu mai vorbim de ei! De când i-a ironizat sau, mai exact, de când satirizat Caragiale, este mai înțelept să nu atingem acest subiect în public. Iar mai recent, odată cu globalizarea, se părea că ideea de cetățean al universului (care făcuse carieră în Secolul Luminilor) cucerise toate spiritele rafinate. Ba, unii îi confundă pe patrioți cu șovinii, iar alții afirmă chiar că patrioții dispar treptat sau că se cuvine să dispară. Și, totuși, patrioții, adică iubitorii de patrie există. Eu vorbesc aici de patrioții autentici, de aceia care-și iubesc locul de naștere, locul de proveniență dintr-un pater și dintr-o mater (adică din doi părinți), de aceia născuți pe la noi, pe-acolo pe unde „jale duce Mureșul”, pe unde „sara pe deal, buciumul sună cu jale” sau pe unde sunt locuri de basm, numite Dor Mărunt, Vâlcele Bune ori Dintr-un Lemn … Aceștia mai cred că nimeni nu poate iubi patriile altora (adică obârșiile lor), dacă nu-și cunosc bine și nu-și iubesc sincer propria patrie. Patrioții sunt, în dreaptă consecință, aceia care știu bine ce este patria proprie, ca să înțeleagă bine toate patriile celorlalți.
În consecință, dacă există încă și educația, și popoarele și patriile, înseamnă că „treaba” patrioților este încă de mare actualitate. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, în școală, cunoștințele generale nu se pot opune spiritului național și că cele două principii de completează și se armonizează. De unde vine atunci marea adversitate și chiar ură a unora față de națiune și față de spiritul național? Cred că vine, dincolo de anumite interese apărate deloc dezinteresat, din cel puțin două confuzii, pe care mulți le promovează din ignoranță și inconsistență logică. Prima confuzie se leagă de considerarea națiunilor drept cauze ale conflictelor sângeroase care au brăzdat omenirea. Or, cauzele acestor războaie sunt interesele unor elite restrânse care au ajuns să domine scena mondială. Nu națiunile au declanșat războaiele, ci ele au fost folosite drept pretexte și apoi drept „carne de tun”. Și chiar dacă anumite națiuni ar fi fost convinse că războiul este absolut necesar și ar fi agreat declanșarea acestuia, națiunea, ca entitate, nu este blamabilă. Războaie s-au purtat pe lumea asta și în numele dragostei, al familiei, al credinței religioase, al libertății, al democrației etc. Oare se cuvine ca, pentru asta, să blamăm dragostea, familia, credința, libertatea sau democrația? A doua confuzie se referă la suprapunerea voită dintre naționalism (ca sentiment de dragoste față de propria națiune) și xenofobie (ideologie axată pe ura față de străini), pe de o parte și la congruența dintre naționalism și șovinism (ideologie care cultivă ura și dușmănia între popoare și națiuni, precum și ideea superiorității unei națiuni în raport cu altele), pe de altă parte. Din această pricină, noțiunea de naționalism – care era foarte onorabilă până în prima parte a secolului al XX-lea, a ajuns să aibă azi sens negativ. Un naționalist nu mai este (pentru unii) un iubitor de națiune și de națiuni, ci un egoist mânat de ură față de alții. Cum naționalismul a devenit ciumat, nici națiunile nu au avut, în ochii multor formatori de opinie, o soartă mai bună. Asta până de curând, când valorile unor națiuni – valori intrate în cotidian și considerate eterne – au fost periclitate, atacate, diminuate și chiar distruse.
Azi, globalismul artificial și gândit ca armă împotriva națiunilor este pus tot mai serios la îndoială, iar spiritul național – considerat de către mulți învechit sau relicvă a istoriei – a reînviat în locuri unde părea inexistent, adică în Occident, în Anglia, Franța, Olanda, Spania, Italia sau, mai aproape de noi, în Polonia, Ungaria, Cehia etc. Națiunile nu sunt nici ele (ca și popoarele care le stau la bază) realități temporare, create prin decizia omului sau a unor instituții omenești, ci sunt comunități organice, create de istorie, de cutumă, de acumulări îndelungate. Dar nici ideea globală nu este străină spiritului omenesc, pentru că oamenii au visat mereu să frângă barierele și granițele, să comunice liber și continuu, să se simtă egali și cetățeni ai universului. Cea mai mare eroare este contrapunerea celor două principii, național și universal. Ele nu pot exista unul fără altul.
În consecință, suntem obligați să reținem un lucru tulburător: școala cea bună unește și armonizează cele două principii – universal și național –, ferindu-le de exagerări, de confuzii și de contradicții artificiale. Școala cea bună și autentică este a universului și a națiunii (națiunilor) în mijlocul căreia funcționează. Apărarea spiritului românesc în școlile românești este o garanție a înțelegerii, acceptării și prețuirii tuturor celorlalte națiuni în cadrul concertului – destul de distonant în acest moment – al Europei și al lumii. Servind națiunea română și limba română, liceul are privilegiul de la sluji și alte națiuni, grupuri etnice mai mari ori mai mici, limbi și dialecte, de circulație mai largă ori mai restrânsă, într-o armonie universală și într-o comuniune globală.
Sunt oameni care se feresc să recunoască rolul fundamental al educației și care cred că prin matematică, fizică și chimie, biologie, muzică și astronomie nu se face educație, ci că se transmit doar cunoștințe. Fals! Orice profesor, prin orice disciplină școlară, face educație, chiar dacă nu știe sau nu vrea asta. Dacă este așa – și așa este – oare nu ar fi mai bine să fim conștienți de acest lucru și să facem educație bună, responsabilă, utilă pentru țară și pentru lume? Din păcate, mesajele proaste se receptează mai repede și mai ușor decât cele bune.
Disciplinele școlare clasice sunt bune, pentru că sunt verificate de experiența istorică. Nu este nevoie de discipline noi, din cel puțin câteva motive: vechile materii școlare acoperă cam toată paleta cunoașterii; introducerea de noi discipline presupune eliminarea unora dintre cele vechi sau trecerea, mai peste tot, la câte o oră pe săptămână, ceea ce ar fi catastrofal; noile cunoștințe sau domenii necesare (educația igienică, economică, bancară, de nutriție sănătoasă, ecologia, protecția mediului, politețea etc.) nu au cum să devină materii școlare și nu este nevoie de acest lucru; este de ajuns să fie conținuturi în materiile existente. De când este lumea, educatorii i-au învățat pe elevi cum să se poarte în viață, cum să circule, cum să vorbească, cum să se primenească, cum să respecte natura și pe aproapele lor, ce să mănânce și cum să mănânce etc., fără ca pentru aceasta elevii să aibă nevoie de note, de teze și de alte discipline decât cele consacrate.


Disciplinele de științe exacte, naturale și tehnice rămân esențiale. Fără ele nu se poate face școală, adică pregătire pentru viață. Dar haideți să nu renunțăm la umanioare, să nu acuzăm științele sociale de toate relele de pe lume, să nu reducem orele de română, de istorie, de latină, de geografie, de filosofie etc.! Pe lângă alternativa și pe lângă exercițiul minții pe care ni le oferă, disciplinele acestea ne ajută să nu devenim pietre peste pietre. Limba română este cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român, este o construcție pe care numai noi, oamenii, o putem distruge, nu timpul, nu vântul, nu intemperiile și nici catastrofele naturale! Iar istoria este viața noastră, fiindcă în viața noastră se cuprinde tot prezentul celor care au trăit în trecut. Ca sămânța plantei, viața noastră are în ea toată zestrea lăsată de înaintași. De ce s-o acoperim de ignoranță? Azi, când ne ducem la Roma, la Paris și la Londra și vedem un capitel corintic, o ogivă gotică ori o statuie de rege, împărat, politician sau om de litere ori de știință, avem șansa să nu ne simțim ca vițelul la poarta nouă, ci să recunoaștem, să prețuim, să știm. Cum să conștientizăm ceea ce avem șansa să vedem, dacă nu facem școală serioasă? Omenirea are o experiență în privința educației, iar aceasta trebuie continuată și valorificată.


Să-i prețuim mai întâi pe elevi, pentru că fără ei profesorii ar fi de prisos și pentru că ei sunt profesorii de mâine. O să ziceți că nu toți elevii se fac profesori! E drept și nici nu trebuie, dar cei mai buni absolvenți trebuie să fie, măcar pentru o vreme, și profesori, fiindcă numai din profesori buni ies elevi buni. Elevul este o mlădiță, iar mlădițele trebuie ocrotite. Cel mai ușor lucru pentru un șef (iar profesorul este un fel de șef, fiindcă dirijează un grup) și tentația care ne pândește sunt ironia, orgoliul, răutatea, pedeapsa. Evident, la școală, neștiința ori alte abateri se cuvin sancționate, dar cu generozitate, seninătate și blândețe. Elevul este maturul in nuce și de el trebuie să avem grijă. Jignirea unui elev de către un profesor poate să aibă urmări psihice pentru întreaga viață.
Trebuie, firește, să-i cinstim și pe părinții elevilor, deoarece ei sunt foști elevi și ei veghează ca mlădița să devină ființă matură în întreagă.


Să avem grijă și de profesori, care nu au nevoie de mare lucru, nu cer pensii speciale (cine le-ar da?) și nici averi materiale. Unde ați văzut profesor bogat, bogat în sens propriu, nu cu niște bani puși deoparte pentru bătrânețe? Profesorii nu pot deranja pe nimeni pe lumea asta, din moment ce se mulțumesc cu un „Bună ziua!”, cu binețea firească. Iar dacă cel care dă binețe mai adaugă și vorba magică „Mi-ați fost profesoară!” ori „Mi-ați fost profesor!”, atunci omul de la catedră nu mai are nevoie de nimic. Își oprește un nod în gât și merge mai departe, poate adus ușor de spate, dar cu o lumină în ochi care face să fie aureolat ca de o aură cerească.
Dascălii și elevii sunt ecuația școlii, iar aceia care au fost și sunt la „Racoviță” pot spune Et in Arcadia ego!, pentru că sunt privilegiații sorții. Clădirile au rostul lor, au valoarea și au farmecul lor, dar sufletele contează cel mai mult. Să le spunem tinerilor că locul românilor este în România, că avem și noi școli bine, în care trebuie să învețe. Emil Racoviță și generația lui aveau locuri de muncă extraordinare (plătite regește) la Paris sau în alte locuri din Occident și, totuși, au venit la Cluj, ori la București, ori la Iași, ca să construiască pe solul părinților și bunicilor lor. Ei ne-au învățat – cum ar fi spus Vasile Pârvan – „datoria vieții noastre”. Școala transmite virtuți și valori – dincolo de cunoștințe – dar transmite mai ales încredere și speranță. Un dascăl nu are voie să ucidă speranța și să zdruncine încrederea. Iar cei care, acum un secol, au făcut România și liceul acesta au avut, se pare, mai multe cunoștințe decât noi, dar au avut, cu siguranță, mai multă speranță și mai mare încredere.

Acad. Ioan Aurel Pop