Trebuie să recunosc că fascinantul Constantin Noica este filosoful meu preferat. Am citit cam tot ce s-a publicat de-a lungul timpului din opera lui Noica, dar și mărturii despre filosoful de la Păltiniș. Cu toate acestea, întotdeauna apare ceva nou, cognitiv despre filosoful român. Mi-a căzut în mână o excelentă carte scrisă de un universitar clujean: Maria Zoica Ghițan: ”Noica și literatura. Influența lui Constantin Noica în literatura română” (Ed. Casa Cărții d eȘtiință, Cluj, 2015). Lucrarea este o inscursiune compusă cu acribie, profesionalism și pasiune debordantă despre aportul adus de filosof asupra literaturii române, în special poezie și proză. Lucrarea este bine documentată și structurată, cu o bio-bibliografie complexă și exhaustivă. Autoarea încearcă într-o limbă academică, dar ușor accesibilă cititorului larg să surprindă temele propuse de paradigma Constantin Noica în literatură, dar și în mărturiile documentare. Filosoful este creionat ca un filosof antic, care în deambulația zilnică de la stațiunea amplasată în aerul rarefiat al muntelui și ideilor înalte încearcă să construiască o școală filosofică fără un program fix sau o curriculă obositoare. A preda ideea pură descărnată de discursivul pedagogic și încorsetarea canonică a programei universitare era visul lui Constantin Noica, care se dorea un fel de guru al unei generații noi de filosofi dispuși să gândească singuri și, mai ales, paralel de sistemul oficial îmbâcsit de ideologie și marxism.

Viața lui Noica a fost o ratare sociologică, un rateu în singularitate și individualitate, care a dus la originalitate. ”Ratarea” sa academică, universitară, oficioasă și în familie s-a transformat într-o victorie peste timp prin Școala de la Păltiniș. Generos cu discipolii, Noica se comporta ca un nou Socrate în România ceaușistă autohtonistă. Trăia ca un monah în chilia sa filosofică, hrănindu-se cu pâine, apă și idei. Maestrul a racolat cu candoare, cerbicie și vervă un grup de ucenici dornici să atingă ideea pură a filosofiei românești întru devenirea desein-ului, între ”a fost să fie” sau ”era să fie”. Căutarea Ființei românești era acceptată de regim, ca o contrapondere la globalismul occidental. În creierul munților, iubind înălțimile, apropierea de absolut, Noica și-a construit un areal semantic și filosofic cu incantații pedagogice, care a iradiat totalitar în cultura românească din anii 1970 -1980. Ideea nu era străină și lui Nietzsche, un sihastru al Alpilor. Spirit ahoretic, devastat de luciditate până la demantelarea determniațiilor realității Constantin Noica a dus ”muntele la Mahomed” în cultura română. Poezia românească a lui Nichita Stănescu sau a lui Cezar Baltag a stat sub semnul devenirii întru Ființă, a spiritului transcendent românesc dincolo de realitatea dură a regimului. Proza lui Eugen Uricaru, Mircea Ghițulescu sau Șefan Bănulescu s-a construit pe verbul lui ”era să fie”, o ratare dureroasă a întâlnirii imanentului cu transcendentul. Viziunea ontologică a lui Constantin Noica a cotropit cultural România anilor 1970/80, chiar dacă poeții sau prozatorii nu l-au cunoscut personal pe filosof. Soteriologia lui Noica transcede religia, deși era profund religios și zilnic mergea la slujbă oficiată la schitul din apropiere, de altfel unde a și fost înmormântat. Noica a fost un personaj obsesiv de esența românească, un filosof care a depășit treptele realității și a dat răspunsul dacă se mai poate scrie o filosofie astăzi. ”Despărțirea de Goethe” este de fapt ieșirea din solarul unei determinații a realității care doar închide ideea într-o peșteră părăsită de Platon. Pe Noica l-a fascinat închiderea care deschide ideea întru Ființă. În realitate ființarea a fost un motto al Școlii peripatetice de la Păltiniș. Dar adevărata vocație a lui Noica s-a desăvârșit în discipolii săi păltinișeni. Între Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu sau Sorin Vieru, filosoful se re-căuta și re-identifica pe sine. Ucenicii deși au beneficiat de prietenia și dărnicia inimii filosofice a lui Noica, precum și de burse în Germania, cu aprobarea securității, nu s-au ridica la nivelul maestrului. Ei l-au ”trădat” pe Noica chiar atunci când au publicat ”Jurnalul de la Păltiniș”, un fel de memento dramatic – așa nu se face filosofie. Paradigma unirii ideii cu existența la Noica nu o puteau înțelege răsfățații regimului ceaușist, care nu au cunoscut războiul, extrema subzistenței muscelene și pușcăria comunistă. Ruperea de maestru a fost de fapt o disjunție de filosofia esențelor și a ideii pure care îndumnezeiește spiritul. Ca și boierul spiritului critic Alexandru Paleologu, tinerii efebi Pleșu și Liiceanu în orgoliul lor juvenil, nu au înțeles că a filosofa înseamnă tocmai ruperea de imanent și obiectivare. Dedulciți la concret, Paleologu, Pleșu sau Liiceanu nu au înțeles că în lumea ideilor pure se atinge transcendentul, care face ca omul să ființeze întru Ființă. Ei au preferat să-l ”trădeze” pe Noica pentru meandrele imediatului, sociabilității și obiectivului. După 1990, corifeii au fost ahtiați după funcții și sinecuri ministeriale, ”părăsind” din nou pe maestru, care considera filosofia și filosoful deasupra viziunilor mici, labirintice și înguste ale concretului. Cartea Mariei Zorica Ghițan este recuperatorie pentru Noica, ca filosof și ”fiul risipitor” al culturii române. Dorința de cunoaștere l-a apropiat de modelul evanghelic al fiului risipitor, dar finalul este odihnia în ființarea Tatălui. Cartea profesoarei clujence ne convinge că Noica este filosoful, iar ucenicii nu au depășit faza tranzitivă de discipoli, care prin ruperea de Maestru, de fapt au divorțat de idee și de sinele universal. Până la urmă, la Păltniș înțelepciunea a fost cultivată nu învățată, pentru că filosoful nu s-a dorit să fie un profesor care să inducă canoane printr-o școală, ci să lase libertatea omului să ființeze pe plaiurile mioritice în lumea lui ”n-a fost să fie” și ”era să fie”. Noica a fost un filosof care a îndemnat tineretul să gândească liber chestiunea românească, temelia eliberării din decembrie 1989, dar și ieșirea Ființei de sub teroarea istoriei și imanentului seducător, dar mortal pentru idee. Gramatica filosofică a lui Noica a revoluționat limbajul gândirii românești. Maria Zorica Ghițan a reușit să dovedească că peste timp o femeie l-a înțeles mai bine pe Noica, prin simbioza simțirii și rațiunii, deși în arealul ”păltinișean” domina o masculinitate trăitoare de filosofie antică. Paradigma Noica este mai prezentă și mai fecundă în societatea elitei românești acum, dincolo de impotența gândirii limitative care se păstrează încă în facultățile ideologizate.

Ionuț Țene