Ca orice creștin modest practicant am participat în prima duminică din Postul Crăciunului la Liturghie, așteptând cu înfrigurare să ascult predica despre ”Pilda bogatului care i-a rodit țarina”. Sunt genul de credincios care nu gust conferințele teologice în care se fac glume cu Hristos, foarte la modă mai recent, și nici nu cred în îndemnul părintelui Necula foarte ”cool” pentru atei: (parafrazez) ”dacă nu puteți posti de mâncare, atunci încercați să nu mâncați din ceilalți”. Eu sunt de modă mai veche, patrisică, și la astfel de sfaturi pe gustul publicului contemporan replic, astfel: ”cine nu renunță la lăcomia pântecului, nu poate renunța nici la celelalte păcate și ispite: bârfa, cleveteala sau preacurvia”. Cine postește știe foarte bine de ce e importantă renunțarea la mâncarea ”de dulce”, ca premisă a smereniei și zborului sufletului spre Lumina mântuitoare. Cred că și părintele Necula știe asta, dar lui, se pare că-i place să scrie presa laudativ. Ar trebui împreună, toți creștinii români, să mai lucrăm la păcatul mândriei. În această duminică de anunțare a începutului postului Crăciunului s-a citit o Pastorală trimisă de Patriarhie, destul de lungă, bine scrisă de altfel, dar din păcate pe lângă subiectul Evangheliei de astăzi și doar cu o frază despre începutul postului Crăciunului. S-a vorbit de satul românesc, fiind anul jubiliar dedicat tradiției noastre țărănești cum s-a vorbit și în alte pastorale, despre doi patriarhi destoinici și mai nimic despre ceea ce era cel mai important în duminica ”Pildei bogatului care i-a rodit țarina”. Tinerii din biesrică au aflat despre ”primarul gospodar” de la sat, despre șeful de post și învățător, care conlucrează pentru binele comunei, dar niciun cuvânt de îmbărbătare despre începutul postului, despre renunțarea de la cele lumești și de la pofta pântecului. Poate ar trebui funcționarii de la Patriarhie să fie mai atenți la început de post cu sfaturi pentru renunțare la ”bunătățile” lumești pentru a obține pe cele cerești. Nu cred că e cazul să vorbim prea mult de politicenii care ne dezbină ca popor într-o pastorală ce trebuia dedicată postului. Sigur nu sunt eu în măsură să critic, un păcătos neînsemnat ca mine, dar pentru tinerii din biserică, doritori de sfaturi duhovnicești la începutul căii aspre a postului, ar fi fost mai ziditor un cuvânt despre începutul acestui drum al curățirii sufletești înaintea zilei Nașterii Domnului. Să nu strângem averi pe pământ și să ne pierdem apoi sufletul pentru lăcomia pântecului, ca să nu pățim asemenea bogatului din pilda duminicală: ”Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu”.
Până la urmă postul este trecerea omului de la verbul ”a avea” la cel de ”a fi” spre cel ”a se mântui”. Renunțarea la lumesc este cheia curățirii și înălțării omului spre mântuire. Postul este ”sine qua non” trecerii pe Calea, Adevărul și Viața. Românii trebuie îndemnați de Biserică să postească, cu râvnă și jertfă pentru mântuirea neamului la Judecata de Apoi, pentru că mântuirea nu este doar singulară sau individuală, ci colectivă, împreună ziditoare cu neamul. Să lăsăm ”primarul gospodar” în seama Cezarului și Biserica să îndemne la postul și rugăciunea mântuitoare. Ce adevărat și frumos ne îndeamnă Sfântul Paisie Aghioritul „Războiul trupesc firesc se retrage cu postul, privegherea, rugăciunea, dar numai atunci când nu există mândrie.” Iar pentru noi românii mucenicul, cuviosul și martirul închisorilor, Valeriu Gafencu, ne-a lăsat testamentar o poezie care sintetizează bucuria mântuitoare a postului:
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.
Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneste sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.
Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Să mergem la Biserică în prima duminică a Postului Crăciunului și să auzim despre fericirea și bucuria mântuitoare a renunțării la bunătățile lumești și să primim cu dăruire doar pe cele cerești. Să fugim de lumea secularizată. Să ascultăm testamentul evanghelic al lui Hristos și să lăsăm ”Cezarului ce este al Cezarului” și Lui să-i dăruim jertfa noastră postitoare și nemuritoare. Să nu secularizăm și Biserica – singura care a mai rămas românilor dintre instituții – ziditoare și mântuitoare întru Lumină. Biserica este vocea poporului român în fața lui Dumnezeu.
Ionuț Țene
