Am citit pe pagina lui Mihai Gheorghiu, apoi pe cea a Corinei Săcrieru, că a avut loc lansarea cărții despre Referendumul pentru familie, volum care a adunat mai multe texte semnate de intelectuali creștini ai momentului. Am intrat și pe pagina lui Claudiu Târziu, unde am citit o poziție în totală contradicție cu cele scrise de Mihai Gheorghiu, și înțeleg că s-a iscat o mare dihonie. Este exact ceea ce nu ne mai trebuia… Sîntem oameni în toată firea, ce Dumnezeu! De unde atîta orgoliu/obstinație? Mihai & Claudiu, încetați! Voi nu pierdeți nimic, Biserica însă chiar pierde din acest conflict. Iar vremurile sînt foarte tulburi…

Eu nu sînt prezent în volumul colectiv din motive personale, strict subiective, care nu au legătură cu cei care au contribuit la acest tom, însă postez textul care a apărut cu ceva vreme în urmă în „Lumea Credinței”, știind că nu va mai apărea în Cartea Referendumului. Pentru cine are răbdare să citească, iată poziția mea:

Referendumul, o linie sau un început?

Momentul Referendumului pentru Familie era îndelung așteptat, cel puțin de către cei care au semnat Petiția către Parlament, la inițiativa Coaliției pentru Familie. Era o dorință legitimă – și este, în continuare! – de a încerca o corecție a derapajelor și experimentelor sociale care se îndreaptă vertiginos, de cel puțin două decenii, înspre punerea în discuție și remodelarea unui mod de viață care este de cînd „e omul om”. Ingineriile sociale, ca extract al noilor ideologii, împing umanitatea cu celeritate spre un balamuc extins. Amestecul firilor și al duhurilor bazat doar pe extras de gîndire orizontalizată nu poate crea decît haos, abuz și barbarie. Iar finalul acestui joc periculos cu mințile oamenilor mă tem că va fi unul violent. Este un ceas de cumpănă prin care trece umanitatea și pe care majoritatea contemporanilor noștri nici măcar nu îl percep ca atare…
Așadar, reacția celor care încă mai au un Dumnezeu a fost perfect întemeiată: stabilim, prin mijloace exclusiv democratice, dacă vrem așa sau altfel. Nu se poate însă „nici așa, nici altminteri”, că nu e piesă de teatru… Și nici umor nu mai avem pe marginea subiectelor care îi privesc direct pe copiii noștri. Așa s-a ajuns aici…

Vinovații fără vină

Mulți au căutat, după „război”, vinovații de serviciu. Fără să fiu patetic sau fără să generalizez alandala, spun că „de vină” este chiar mersul abulic al lumii, pe care și noi îl întreținem la rîndu-ne. Creștinii lui pește sleit au problematizat mai ceva ca filosofii în Areopag, și-au dat cu părerea la greu (poate numai despre sexul îngerilor n-au vorbit în acele zile), s-au certat între ei, au aruncat maldăre de cuvinte în mediul virtual, cînd chestiunea era foarte simplă: te cheamă Biserica să faci un lucru (simplu!), te duci! Am preferat să ne reglăm conturile personale în vendete fără miză și fără final, cînd chestiunea era mult mai clară: mergem, votăm și gata. Bref, este un eșec colectiv, neasumat, pus acum sub preș de laicatul gînditor și grăitor. Că oamenii simpli, creștinii de toată mîna, nici măcar nu au înțeles despre ce a fost vorba, ce vuiet le-a trecut prin bătătură la început de octombrie, taman cînd e vremea tulburelului.
În plus, unii preoți au mers pe non-combat. Motivul: existența unor garnituri, a unor echipe de zvoneri & răspîndaci care au înveninat atmosfera în parohii, au asmuțit oamenii, au intimidat clerul cu vocalizele lor vizionar-apocaliptice. Ba că „întrebarea nu e bine pusă”, ba că „e referendumul lui Dragnea, să scape el de pușcărie”, ba că „PSD-ul poate schimba orice în Constituție pe votul nostru”, ba că „rușii sînt în spate ca să destabilizeze România”, ba că „urmează un iminent RO-exit” și multe alte asemenea năstrușnicii. Care însă au prins la populație, pe un teren de totală neîncredere față de politicienii români. Acești troli în carne și oase, combinați cu hateri 3 D, au reușit printr-o campanie negativă, agresivă și profund necinstită pe fond să arunce în derizoriu ceea ce unii preoți și ierarhi spuneau oamenilor. Vedeți cum minciuna prinde mai bine și mai ușor decît adevărul? Iar asta ce înseamnă? Că oamenii obișnuiți nu prea mai au discernămînt! Le-a fost bruiat radarul bunei-cuviințe, al percepției corecte a situației, a mizei puse în joc.
Iar dacă ar mai fi să căutăm „vinovați”, aceștia pot fi ușor identificați în studiourile TV, la posturile de radio, în presa de zi cu zi. Însă bătălia s-a tranșat, în mare parte, pe net. Acolo s-a „lucrat” cel mai bine, sub acoperire și eficient – cu costuri moderate. Iar în pandant, lipsa de eficiență a presei bisericești, care nu-și poate dovedi utilitatea și forța de impact media exact în momentele cruciale, de criză – vezi „cazul Colectiv”, disputele despre Catedrala Națională, predarea religiei în școli etc. Cînd tu chiar trebuie să contezi, cînd fiecare gram e important în balanța deciziei opiniei publice, presa bisericească a fost în ațipire, cu cîteva excepții. Cel puțin rotativa din Deal dormea dusă, iar Lumina părea stinsă.

Biserica, țapul ispășitor al lumii fără Dumnezeu

Unii au arătat chiar cu degetul, explicit, către Biserica Ortodoxă… Cu ce putea greși Biserica? Biserica suntem noi, chiar dacă în ultimii ani asistăm la o clericalizare a discursului și prezenței instituției în spațiul public. E ușor, după războiul pierdut, să aruncăm pisica în ograda instituției, să dăm vina (imaginară sau nu) pe cler, pe ierarhi, pe școlile de teologie care nu au produs mai nimic în schimbul de idei, pe cinul monahal (deși au coborât călugări venerabili din chinoviile lor îndepărtate să meargă la vot), pe presa religioasă tributară unui format osificat tip „dare se seamă”, „agendă de lucru”, „vizită pastorală” etc. Nu, refuz să văd situația numai în această cheie, ci mai degrabă prefer să văd propriile-mi greșeli de ziarist, propriile ezitări, propriile neputințe de a găsi calea directă spre inima oamenilor. Oamenii primesc ceea ce tu le dai, iar dacă oferta ta este meschină, limitată, nepotrivită, oare e vina celorlalți?

Relația Stat-Biserică pe viitor

Nu vor fi schimbări majore în această relație prea curînd, însă ceva tot trebuie să se întîmple. Dacă știm cu precizie cine este și ce este Biserica Ortodoxă Română, de multe ori nu știm cine este și ce este Statul român. Această uriașă organizație numită Stat, cel puțin în România, pare un duh al nimănui și al tuturor, are geometrie variabilă pe marile teme, vădește o conduită ciclotimică, este cînd agresiv, strivindu-și subiecții, cînd absent, lăsând cetățenii să plutească în derivă, în voia soartei. Are dărnicii punctuale, devine zgîrcit cînd nu trebuie sau risipitor, cel mai adesea. În plus, monopolizează defectuos temele importante, referendare, de strategie macro sau de politici culturale/identitare. Și da, ombilicul financiar Stat – Biserică se va subția gradual. De aceea este important ca Biserica să-și calibreze realist efortul material propriu și, în paralel, să creeze o rețea de sponsori, ctitori și binefăcători pentru care să existe programe speciale de comunicare și de captatio. A fi confundat sau asociat în imaginarul colectiv cu Statul și politicile sale haotice, în acest marasm politic și de neîncredere generalizată – alimentată masiv dintr-un „ordin pe unitate”, este o eroare care trebuie corectată. Less is more, în acest caz.

Biserica și campaniile cu țintă morală

Este foarte normal ca Biserica să se implice în orice tip de campanie care țintește sus, care vizează valorile morale și sănătatea sufletească a poporului dreptcredincios. Cu toții cerem o implicare mai pronunțată a Bisericii în societate, dorim să vedem o agendă publică care să-i cuprindă și pe creștini, vrem ca glasul lui Dumnezeu să se facă auzit pînă la marginile sufletești ale neamului românesc, oriunde acesta s-ar afla. Ar fi frumos, nu? Și atunci? Biserica te cheamă la îndumnezeire, la lepădarea neputințelor și a patimilor cu scopul dobîndirii Raiului. Apoi, Liturghia însăși este, pe undeva, o campanie! Cu plan, cu strategie, cu resurse, cu oameni implicați, cu victorii și eșecuri. O campanie care are minimum 52 de episoade pe an, derulată în 17.000 de locașuri simultan. Și care angrenează milioane de oameni, de fiecare dată. Problema este că acești oameni, clar îmbisericiți, cu viață duhovnicească, sunt „doar” doar milioane, mai mult sau mai puțin. Iar cînd vine vorba despre un vot masiv, de o consultare referendară, acest bazin de votanți onești nu ajunge pentru a schimba ceva. E mult și, cu toate astea, e puțin pentru un referendum la scară națională. Dar măcar acum ne-am ales cu un recensămînt pe bune, cu întrebarea pusă corect, și am aflat răspunsul: ne putem baza cam pe patru milioane de creștini ortodocși în România și diaspora. Iar mie mi se pare că, date fiind condițiile accelerate de secularizare și ținînd cont de ofensiva ateismului explicit, cifra asta e tocmai bună! De aici se poate construi – sau dărîma! – ceva. Un lucru însă solicit, ca act de necesară sinceritate: cu ocazia viitorului recensământ, cei chestionați să se gîndească bine cum răspund la întrebarea: ce religie aveți? Că de credință, s-a văzut…

Mentalul unei Biserici cîștigătoare mai trebuie… ajustat

Orice eșec doare. Însă hai să vedem partea bună a lucrurilor: dacă nu avea loc acest referendum, noi eram în aceeași stare hipnotică, în aceeași reverie în abur de tămâie, în aceeași visare la statistici care nu există. Contemplam din pridvor imaginea cutărui hram sau sfințire, cu zecile sau chiar sutele de mii de creștini, ne mângâiam bărbile și ziceam: „Ce credință au oamenii ăștia, uite-i câți sînt!”. Da, numai că oamenii ăștia exprimă un număr, punctual, la un anumit eveniment care ține de tradiție, de obișnuință, de legile nescrise ale unei comunități sau alteia. A-i scoate din acest tipar și a-i muta, in corpore, la urnele de vot înseamnă mult mai mult. Înseamnă influență socială de profunzime, extra-amvon; amvon la poalele căruia ai publicul tău „captiv” și unde oamenii vin să-și revendice dreptul la cuminecare. Trei pași făcuți în afara potecii care duce direct la Sfintele Taine echivalează cu zborul pe Lună. Ce arată asta? Că Biserica are influență numai în cadrul bine circumscris al altarului. Însă pe stradă, la piață, în supermarket, la teatru sau în școli Biserica pălește, devine o cantitate neglijabilă, o umbră. De ce?

Patriarhul și schimbarea

Așadar, să vedem lucrurile cu luciditate și în desfășurare. Nici un stop-cadru, contemplat prea mult, nu-ți mai indică nimic precis, dimpotrivă. Filmul este în derulare, iar sfârșitul lui e încă departe. Despre partea plină tocmai ce am vorbit, măcar știm pe cine ne putem baza, știm cîte parale facem. Și facem, e clar. Însă pentru a umple tot paharul, restul de apă vie ar putea veni tocmai de acolo de unde te aștepți cel mai puțin: de la ierarhia bisericească. Sînt persoane în Sfîntul Sinod care înțeleg pe deplin provocările vremurilor și care au voința de a le face față. Sînt arhierei care, luînd pulsul comunităților lor pe viu, demonstrează că au forța de a opera schimbări de paradigmă în relația cu „exteriorul”, cu viul vieții. De la ei așteptăm semnalul schimbării, în sensul accentuării împreunei-lucrări: cler și laicat, fiecare cu harismele lui specifice. Iar cel pe care mă bizui cel mai mult este, nu știu dacă vă vine să credeți, chiar Părintele Patriarh. În 11 ani de patriarhat a generat cele mai importante acțiuni ale Bisericii în plan văzut așa cum n-au fost, adunate, în zeci de ani. Omul acesta drapat în alb a făcut tot: catedrală, trust de presă, edituri, pelerinaje, biserici în diaspora, case de bătrîni, cămine de copii, clinici, nenumărate locașuri restaurate. Acum a venit rîndul unei lucrări tainice, de adîncime. Nu mai are ce arăta sau demonstra, ca instituție, pe orizontala lumii. A venit vremea ctitoririi sufletelor, numai și numai a lor.

Crizele și Pronia

Slavă Domnului că mai există și crize! Criza este o „restartare”, o ieșire din torpoare, din comoditate, din lenea minții, din inacțiune. Mai mare criză ca între Apostolii și ucenicii Mîntuitorului aflați în Ierusalim, după Răstignire, ce vrem? Cel Care înviase morți murise. Iar ceata Lui de apropiați era în pericol de moarte, la rîndu-i. Și cum s-a schimbat situația, după Învierea și arătarea Domnului? Dar după Pogorîrea Duhului Sfînt? Și peste noi s-a pogorît acum, cu rumoare multă, „duhul statisticii”, al numerelor exacte. Iar de aici trebuie să căutăm numerele mari, mulțimile chiar.
Ortodoxia nu poate fi, real, în criză. Oamenii ei, desigur! Ca oameni, botezați în rit ortodox, greșim, intrăm în criză. O criză de încredere în propriile noastre puteri, mai întîi de toate. Dar nu sîntem singuri, că dacă am fi fost așa, Ortodoxia nu ar mai fi existat pe fața pămîntului… Lecția/soluția e simplă: mînecile suflecate, orgoliile puse între paranteze măcar o vreme, laicatul angajat cu timp și fără timp în lucrarea pastoral-misionară a Bisericii. Nu (mai) ajunge predica de la amvon, trebuie mers direct între oameni. Sînt bune Facebook și Instagram, însă credința presupune amușinare directă, atmosferă personală respirată, presupune faptă comună, mișcare în sincron pe culoarele legii hristice. Volumetria, prezența faptică, palparea, priza directă – astea sînt formele de agregare ale veacului XXI, în ceea ce privește credința. Paradoxal, nu? Tocmai în secolul prezenței digitale ubicue… Desigur, nu suntem în postura lui Badea Cârțan, să mutăm cărțile peste munți în cîrcă, însă reverența aceasta de a sta printre oamenii reali devine obligatorie!
Și dacă Referendumul ar fi trecut?
Victoria ar fi fost o victorie de etapă, dar una calpă. Căci s-a arătat care sunt adevărații influenceri (scuzați barbarismul) ai lumii românești de azi. Mai devreme sau mai tîrziu, tot în acest punct am fi ajuns. Numai că ar fi fost o cădere de la o și mai mare înălțime, și atunci ar fi durut îngrozitor… E bine că s-a devoalat acum starea numerică în care ne aflăm, dar s-a arătat cu precizie și care sînt cei care pot influența agenda publică și, implicit, viața românilor. Cine sînt ei? Moraliștii nimicului, soboare ale întunericului, maimuțoii noilor ideologii. Toți potrivnici pe față (de-acum) ai Răstignitului. Și, ca un liant subteran, influența serviciilor mai mult sau mai puțin secrete, aflate ele însele în conflict ideologic, de opțiune naționalistă sau globalistă.

Laicatul, această fată bătrînă a Bisericii

Pentru laicat, acest eșec a fost o măsură a lucrurilor, un normativ atitudinal la care, sau de la care, trebuie să ne raportăm. Un duș rece al cifrelor, dar creștinismul nu se întemeiază pe cifre, nu ține de procente. Însă într-un sistem cartezian-matematic, precum cel democratic, cifra spune de multe ori totul. Laicatul trebuie să-și dezvolte structuri reale de comunicare și de acțiune – vezi Opus Dei –, care să graviteze în jurul Bisericii, desigur, dar care să nu fie sub directa ei baghetă și control. Cu alte cuvinte, libertatea trebuie asumată atît de laicat, cît și de ierarhie ca fiind creuzetul unde barbotează idei și energii noi.
Nu am pierdut acum mare lucru, dar pierderea care e la orizontul apropiat vizează încrederea în propriile noastre forțe. Aici trebuie să fim atenți, căci defetismul duhovnicesc este moartea sufletului și a oricărei comunități. Pe de altă parte, noi, laicii, operăm numai cu vorbe, concepte, idei. Singurii care mișcă suflete, care sînt păstorii adevărați, sînt tot preoții. Cu un popor cuminecat de cler și luminat de laicatul cultivat se pot muta munții. Altminteri, ceva va scăpa tot timpul: ori cădem în superstiție și rătăcire, în fundamentalisme și barbarie, ori devenim prea lacși, prea dilematici, prea fanfaroni. Taina bine administrată și trăită se poate plia perfect pe o minte luminată de cultură; și invers: un intelectual își poate extrage seva ființei din Duhul Sfînt, dacă are nițică smerenie și dacă sare în ajutorul preotului de câte ori este chemat. Aș merge și mai departe zicînd că, dacă aș fi în locul ierarhilor, aș hirotoni diaconi pe capete dintre intelectualii vădit credincioși, atașați Bisericii. S-ar crea astfel un corp de elită, cu libertate de exprimare, dar în limita canonică și dogmatică a Predaniei ortodoxe. Să ne imaginăm: 100 de diaconi-academicieni/artiști/scriitori/filosofi/jurnaliști care slujesc și predică, duminică de duminică, în toată România! Cu o asemenea falangă cred că nimic nu ne-ar mai sta împotrivă…

Răzvan BUCUROIU