Oare nu trăim într-o lume strâmbă?, spun unii. Alții sunt de părere că e o lume perfectă. Dar eu cred că adevărul e la mijloc. În mai toate serile m-am dus la concertele de la Târgul de Crăciun din Piața Constituției. Aici e un adevărat festival al muzicii moderne. Toate forțele muzicale românești sunt prezente și își desfășoară talentul, oscilând între deziluzie și entuziasm. Momentul fiecărei trupe este cartea ei de vizită. Este ca un self-portret.

Și cine credeți că a rupt gura târgului? „Bosquito”? „Antract”? „Bere gratis”? Loredana? Jo? Paula Seling, cu al ei canto aventurat între hore și colinde maramureșene? „Holograf”? Sau poate bătrâni ca Minculescu? Nu, nici gând, ci o trupa de fete de 11-13 ani!!! Se numeste „Blana Bomba”. Unii spun că e o trupă de băieți, da, dar seamănă cu niște fete. Oricum, cred că e prima trupă de adolescenți de la noi care încearcă să devină rockeri de mici, rock-ul fiind un gen muzical foarte greu, fiindcă presupune calități compexe, compoziție, instrument hard, dans, voce. Și trupa „Blana Bomba”, scris și „Blană Bombă”, cucerește. Numai în Central Park, la New York, am mai văzut așa ceva! Le-ar invidia și Beyoncé, si Lady Gaga dacă ar vedea ce fac aceste fete (băieții să nu se supere că le spun fete). Sunt un cutremur al muzicii! Sunt jungla în Postul Crăciunului!

Trupele clasice precum cele amintite mai sus, cu cântăreți rasați, cu melodii lucrate, păreau nostalgici, cuminți, depășiți, ca Dan Bittman, față de aceste nebune de viitor. Iar publicul, care umplea piața până la refuz (zeci de mii de oameni), asta voia, tinerii mai ales le aclamau pe ele, si toti cantau „Blana Bomba”. Poate că la acest cutremur au contribuit și sonorizarea excelentă și orga de imagini și lumini. Totul a fost o „bomba”.

Vă dați seama unde ne aflăm?

Cu câtă artă și delicatețe își construiau melodiile celelalte trupe, cu migala cu care un poet compune un sonet, pe când fetele de la „Blana Bomba” nu aveau nici o regulă, regula lor era strigătul de junglă, răgetul de fiare sălbatice! Așa ceva la niște copii? Da, le ieșea acest tip de zgomot muzical, fiindca și instalațiile sonore le mărea nebunia. Cum cântă „Blana Bomba” emblematicul „Mi-e dor”, nu are asemănare. „Mi-e dor” devine un răget cosmic. Se răsuceau „curțile dorului” lui Blaga în mormânt, în „mările somnului”. E un răget care vine din rărunchi, din toată ființa lor încă, parcă, nenăscută. Toate sunetele lor sunt chinuri ale facerii! Fetele de la „Blana Bomba” nu cântă melodii, ci faceri, faceri de sunete, zgomote armonice, un amestec de pop, R&B și rock. Și mereu țopăie pe scenă. Iar între piese, care toate seamănă între ele, nu spun decât „OK”.
Nimic nu pare să le facă față, deocamdată. Zic deocamdată, fiindcă erau în piață zeci de copii care le aclamau cu lacrimi în ochi, care săltau după ritmul de balamuc al fetelor de pe scenă și parcă spuneau, „dacă ele pot așa ceva, o să facem și noi și mai ceva”. Ceva așa de sălbatic nu am văzut decât poate la trupele care încearcă să rememoreze jocul sau chiuiturile străbune, poate „Călușarii” sau „Ciuleandra”, poate „Dubașii” din Feregi, „Cosăul” din Maramureș, „Urșii” din Comănești și alte trupe care prelucrează modern obiceiuri și ritmuri vechi.

Există o legătură între ancestral și ceea ce ar fi această noutate adusă de „Blana Bomba”? Poate numai vinul când dă în beție, ca în cortegiile lui Dionysos, în delir de naiade, să mai producă așa ceva. Răcnetele acestor total neîmblănite fete de la „Blana Bomba” stârnesc o stare de entuziasmos, cum ar spune Eliade, provoacă în spectator o nevoie războinică, de răzmeriță, de scandal, de delir.

Sigur, lăsând entuziasmul de moment deoparte, acestă trupă de copii mai are drum lung până să concureze o trupă de elită a rock-ului românesc, care este Phoenix, cinci instrumentiști și un solist, ba chiar doi, cu Nicu Covaci, care are și acest rol de solist. Niște adevărați monștri sacri, care ne-au oferit o lecție de profesionalism. „Blana Bomba” trebuie să-i aibă pe ei ca model, să le asculte cu atenție compozițiile, care nu sunt simple melodii, sunt niște mici piese simfonice, iar ritmul gălăgios este sublimat, armonizat cu fraze muzicale instrumentale de o mare sensibilitate, mai ales când vioara electrică devine solist, iar sunetele emanate de chitarele electrice ating virtuți de nai sau de fluier, ceva incredibil! Trupa lui Nicu Covaci are și piese care provoacă o răscolire profundă a ființei, când apar sonorități de folk sau heavy metal, ba unele mi-au amintit de neliniștea metafizică din muzica lui Enescu. Față de ceea ce știam eu din tinerețe, de acum vreo 50 de ani, când s-a format această trupă, acum chiar că seamănă cu Pasărea Phoenix, renăscută din propria cenușă/materie sonoră, pe care a îmbogățit-o și perfecționat-o, ceea ce mă face să spun, fără teama de a grești, că Phoenix tinde spre tipul de compoziții practicat de Jay-Z și Kanye West. Nu întâmplător Phoenix poartă adesea și un prefix, se numește SymPhoenix. Acești muzicieni sunt de departe etalonul muzicii moderne românești.

Ce ne rezervă viitorul?

O, dar viitorul muzicii e chiar aici, în prezent, pe scena acestui Târg, care din punct de vedere muzical a fost un târg al Inocenței, al copilăriei. Faptul s-a văzut mai ales în ziua când a venit Moș Crăciun. Moșul a venit nu cu sania trasă de reni, ci cu un camion al sponsorului Coca-Cola. Și a intrat în Căsuța lui din piață, frumos amenajată, care îl aștepta. Dar cine îl stiga să vină, cine erau cei mai nerăbdători? Copiii de pe scenă, circa 40 de copii îmbrăcați foarte colorat care îl strigau și cântau fericiți. Erau din trupa „Puii Alinei Sorescu”, solista care i-a pregătit și cu care au cântat cântece specifice venirii Moșului, inclusiv cântece despre el, despre sanie, despe reni, despre ninsoare. Programul a fost îngeresc, păcat însă că instructoarea lor, Alina, a prelucrat (prost) cântecele clasice. Datoria ei este să nu răstălmăcească aceste cântece, ci să le transmită mai departe, așa cum i le-au transmis și ei bunicii și părinții noștri. Nu să nu mai recunoști ceea ce știi de mic. Tradiția trebuie conservată, nu alterată. Modernizările, dacă nu sunt geniale, strică. Dar copiii din piață nu sesizau nuanțele, ei au fost fericiți.
Și, ca și cum acest moment nu a fost suficient, a urmat trupa „Gașca zurli”, despre care, pe drept cuvânt, se spune că este „un fenomen național”. Ei au făcut un adevărat spectacol, în stilul Teatrului Țăndărică, pe un scenariu potrivit momentului, cu personaje și cântece pe care le fredona și piața, fiindcă trupa este tare iubită. Și oamenii mari frednau. Dar cine nu fredona după ei aceste vrersuri din folclorul copiilor: „Am o căsuță mică, așa-șa-șa / Și fumul se ridică, așa-șa-șa”? Trebuie să precizez că această „căsuță mică” o avem în noi, este inima noastră! Și la fiecare refren repetat, ritmul crește, se tot accelerează, ca un avion pe pistă. E teribil! La fel și celebrul „Tura Vura”.

Dar Moșul era mereu invocat, fiindcă mulți i-au scris scrisori și era așteptat cu daruri: „Moș Crăciun, Moș Crăciun, Moș Cărciun, / Toți îmi spun / că ești mare și bun”. Spectacolul zurliu a emant un optimism molipsitor, cu adevărat potrivit pentru o sărbătoare a darurilor și a bucuriei. Atâta energie pozitivă nu poate să-ți aducă decât inocența, respectiv copilăria, elanul care îi face și pe oamenii mari să fie copii, să se dea și ei de-a „tura-vura”! Adică să fie „zurlii”. Cine nu e zurliu, să plece acasă! Pentru ministerul învățământului, acest spectacol a fost/este o lecție de educație. Acești copii trebuie să fie model pentru figuranți ca Andronescu et co!
Dacă la multe capitole România e în criză, în privința muzicii (și mă gândesc inclusiv și la Festivalul „Enescu”) lucrurile stau excelent. Există o mare afluență de talente, cu adevărat molipsitoare. Numai muzica ne poate armoniza, uni, ne poate ajuta să fim mai buni, să uităm necazurile și ne arată ce înseamnă să fim ca acești copii, să facem ca ei când cântă „Dacă vesel se trăiește”. Optimismul, elenul, veselia ne ajută sigur să creăm, să muncim mai bine!

Și cred că nu exista copil din mii de copii veniți în piață, unii pe umerii părinților lor, să nu dorească să fie și ei la braț cu cei de pe scenă, niște adolescenți plini de exuberanță. Această emulație e de bun augur. Profesorii lor mai trebuie să-i învețe să nu adaptreze prost cântecele originale. Dacă se cântă „Jingle bells”, trebuie să fie cântat ca la el acasă. La fel „Sanie cu zurgălăi”, „Ninge, ninge”, „Rudolf, renul cu nasul roșu”, „O, ce veste minunată” și zeci de alte colinde. Din păcate, unele au fost adaptate, alterate.
Oricum, mi-era tare dor de un colind pur, de pace, de fericire, nu de bombe, de război. Să nu uităm că îl serbăm pe Cel care ne-a adus Pacea, pe care îl purtăm în suflet, așa cum spune colinda…

Astăzi s-a născut
Cel făr’ de-nceput!

Grid Modorcea, Dr. în arte