Eminescu n-a murit, el doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

 arzând întotdeauna

  cu rost.

Eminescu n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte

 eterne vorbe încolţite-n brazdă

 în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte

  sau în zborul păsărilor ce torc la stână

  cântece pregătite să fie gazdă

 în care intrăm cu el de mână.

Eminescu n-a murit niciodată el vine

  coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

 de apă şi iz de pelin

 ne ia de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină

şi ne pune aripi de înger, în abis

 nu moare niciodată, dar niciodată

 doar a urcat în vis.

Eminescu nu moare niciodată, doar iese

 din auz, cum ai privii

printr-un ochean întors, și cuvinte țese

în cântec

 sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

  aureolează cu stele un şes,

el are în vene al patruilea simţ,

 metafora din sânge a unui prinţ.

 Eminescu nu moare niciodată, doar

  îşi odihnește zborul

 între clipa ce vine şi visul amar

  potolind focul din case şi luna

  cu dorul, arzând întotdeauna

 cu rost.

 Al.Florin ŢENE