Sincer, începe să mă deranjeze că la mai toate conferințele legate de genialul român Constantin Brâncuși, atunci când începe să se afirme tendențios că sculptorul ar fi dorit să doneze statului român atelierul și operele sale din Paris în martie 1951, dar românii l-au refuzat. Această legendă cu inserțiuni de fake-news se insinuează permanent în publicistica și imaginarul colectiv mai ales în preajma zilei naționale Brâncuși. Istoria are o logică. Adică în 1951, când statul român era sub ocupație sovietică și la cheremul lui IV Stalin, iar România subordonată ca o republică sovietică Moscovei, autoritățile române ar fi avut independența și suveranitatea să accepta oferta lui Constantin Brâncuși, asta în timp ce întreaga elită politică, economică și culturală era băgată în pușcării, chinuită la Canal sau executată în gropi comune. Cei care afirmă acum în stil defetist și demitizator, gen Lucian Boia, că noi românii nu am avut capacitatea de a accepta oferta generoasă a lui Brâncuși pentru că suntem ”incapabili”, insensibil și ”proști” este mai mult decât tendențioasă, mincinoasă, dar mai ales și neadevărată. E o nouă formă perfidă de a se culpabiliza poporul român. Să ne fie clar în contextul istoric al anilor 1950: România nu era un stat independent, era o țară sub ocupație sovietică și autoritățile comuniste se purtau cu poporul român ca și cu valorile naționale la fel ca nomenclatura dintr-o republică sovietică. În acest context dramatic acceptarea donației operei unui sculptor ”decadent” și ”transfug” politic, cu o viziune artistică ”burgheză” în viziuunea idioată marxist -leninistă nu avea cum să fie acceptată de reprezentanții statului comunist instalat de către sovietici. România era subordonată total Moscovei și lui IV Stalin în 1951 așa că e un mit că autoritățile române, Academia sau poporul român ar fi putut accepta donația unui sculptor ”fugit” în Occidentul inamic. Cine susține contrariul nu este istoric ca să poată percepe epoca întunecată de atunci sau e de rea voință. Pe de altă parte, chiar și propunerea lui Constantin Brâncuși de a-și dona opera statului român comunist, în cei mai crunți ani ai stalinizării, când colegii săi de generație erau băgați și torturați în temnițele comuniste nu are credibilitate și pare ciudată.

România nu mai era o democrație interbelică și nici măcar o dictatură carlistă, ci o țară cu un regim comunist atroce. Despre un fel de fake-news al donației a scris acum câțiva ani scriitorul Pavel Șușară. Brâncuși era un om cu o logică și o adaptare la lume fantastică, așa că ”donația” statului român, a atelierului său și a operelor, în plină represiune stalinistă nu are logică. Acceptarea unei astfel de donații în acei ani de ocupație ai armatei roșii putea să ducă operele lui Brâncuși la Moscova la fel ca tezaurul românesc din 1917. Sigur că comuniștii au jucat teatrul ieftin al comisiei populare de a cerceta opera lui Brâncuși care nu o înțelegeu. Brâncuși era prea inteligent ca să-și doneze opera unui stat comunist ocupat de armatele Moscovei și care promova proletcultismul în artă total opusul operelor sale idealiste și transcendente. Acesta a fost şi cazul delegaţiei trimise la Paris. Astfel, printre membrii colectivului de investigaţie se regăseau fosta ţesătoare Constanţa Crăciun (ministrul Culturii) şi fostul tipograf cu patru clase Teohari Georgescu (ministrul de Interne). La întoarcerea din Franţa, membrii comisiei s-au adresat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, spunându-i că „Operele lui Brâncuşi sunt nişte opere pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit”. Drept urmare, liderul comunist a notat pe documentul primit din partea delegaţiei că „Operele lui Brâncuşi nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!”. Aflând decizia autorităţilor române de a-i refuza donaţia, sculptorul renunţă la cetăţenia română, la 1 august 1951, şi cere cetăţenie franceză, pe care o obţine chiar în anul următor. Tot atunci, Constantin Brâncuşi decide să renunţe la oferta pe care o făcuse statului român şi donează Franţei toate operele din atelierul său de la Paris. Pe de altă parte, un alt fake-news este respingerea donației de către Academia Română din 7 martie 1951. Atunci academicienii comuniști, în frunte cu cel mai imoral caracter și fost masoner Mihail Sadoveanu, la cererea organelor superioare de partid, nu resping donația lui Brâncuși, ci constată decadența artei ”burgheze” a genialului sculptor. Cuvântarea critică a lui George Călinescu a fost completată de tov. academician Oprescu: „Tov. Călinescu a lămurit o serie de chestiuni importante. D-sa arată că datele şi faptele citate de D-sa cu privire la Brâncuşi, o figură mai puţin cunoscută, arată lipsa lui de sinceritate, şi îl ilustrează ca pe un om de talent şi de mari speranţe în prima parte a activităţii sale, dar care, sub influenţa unor sculptori la modă la Paris, care cultivau indefinitul şi a cubismului (sic!), a devenit formalist, chiar când foloseşte elemente din arta populară, speculând prin mijloace bizare gusturile morbide ale societăţii burgheze”. Deci la cine dorea Brâncuși să doneze opera și atelierul din Paris: la statul comunist care teroriza poporul și promova opusul artei sale, adică proletcultismul? Toată tevatura donației a fost doar un joc de imagine, prin care atât Brâncuși cât și reprezentanții statului comunist au jucat rolul fals al negocierii? Nici Brâncuși nu avea interes să trăiască personal ”raiul” totalitar criminal marxist, nici comuniștii sub comanda Moscovei nu aveau nevoie de un ”artist decadent” în țară cu opera sa ca să creeze probleme. Așa că imediat după așa-zisele negocieri, Brâncuși a cerut și a primit cetățenia franceză, iar statul francez a obținut drept recompensă operele marelui sculptor. Drept recunoștință președintele francez Pompidou i-a refăcut atelierul în inima Parisului. Important este să nu ne mai culpabilizăm inutil ca popor în fața ”donției” refuzate de către statul român comunist aflat sub ocupație sovietică n 1951. În acest caz, nu românii au refuzat ”donația”, care oricum Brâncuși nu avea cum să o dăruiască comuniștilor de la București și Moscovei, ci statul comunist. În acest caz, românii și Brâncuși au fost victime ale istoriei. Ce se întâmpla dacă ajungeau operele brâncușiene via București la Moscova ca și tezaurul? Unde mai vedeam noi pasărea măiastră sau principesa X?

Ionuț Țene