În vreme de coronavirus, când lumea stă mai mult închisă prin case am citit o carte interesantă şi ciudată în acelaşi timp „Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989” de Andrei Ursu, Roland O. Thomasson, Mădălin Hodor. Cred că în aceste zile apocaliptice poţi înţelege mai bine evenimente dramatice şi suspecte în acelaşi timp. Cartea e scrisă cu exces de informaţii în noul stilul istoriografic bazat pe documentele CNSAS. Cartea suferă de un stil greoi, care obliterează înţelesul mesajului subsidiar al Revoluţiei române din decembrie 1989. Ideea centrală este că Securitatea a fost principala instituţie (aproape singura) de represiune a Revoluţiei române din decembrie 1989, iar după 22 decembrie 1989 cadrele acestei temute instituţii au intrat în acţiunea „luptei de rezistenţă” pentru păstrarea regimului ceauşist şi salvarea cuplului dictatorial, pe baza politicii de apărare aprobate în 1968, după invadarea Cehoslovaciei de către URSS. Defectul ştiinţific a unei cărţi construite doar pe dosarele CNSAS este că se preia ab initio doar viziunea istorică a celui care a produs documentele. Autorii vin cu o temă interesantă privind contrarevoluţia Securităţii, dar nu reuşesc în scris să o facă credibilă pentru că folosesc în special doar documente emise de fosta Securitate, inserate cu ceva mărturii orale sau rechizitorii de parchete. Această ideie a contrarevoluţiei Securităţii după 22 decembrie 1989 a fost vehiculată la începutul anilor 1990, dar treptat a fost înlocuită cu teoria amestecului sovietic în căderea regimului ceauşist. S-a venit şi cu ideea „turiştilor” sovietici implicaţi în teroarea de după venirea grupului Ion Iliescu – Silviu Brucan la televiziune, CC şi MAPN în după amiza zilei de 22 decembrie 1989, preluând puterea dăruită de generalul V.A.Stănculescu, membru în complot. Isteria teroristă care a dus la mai mulţi morţi după preluarea puterii de către CFSN ar fi fost produsă de „războiul fratricid” armată-securitate. Conform acestei teorii „teroriste”, anumiţi „turişti” sovietici ar fi acţionat pentru ca grupul pro-sovietic să preia puterea în haosul instituit. Interesant este că autorii susţin în genere că represiunea de la Timişoara şi apoi cea de la Bucureşti ar fi făcut-o doar securiştii din „lupta de rezistenţă” şi miliţienii, care s-au înfiltrat printre militari şi au tras izolat în demonstranţi pe străzi. Armata este în general scoasă din ecuaţia represiunii, iar principalii vinovaţi fiind instituţiile: Securitatea şi Miliţia. Teoria amestecului agenţilor străini şi a sovieticilor în special fiind indusă de generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii. Ceauşescu avea încredere doar în Securitate şi cadre ale Miliţiei spun autorii. Şi după data de 22 decembrie armata este „absolvită” de morţii din „războiul fratricid”, vina fiind aruncată pe trupele interne ale „luptei de rezistenţă”, care doreau salvarea lui Ceauşescu şi apoi regimul. Teoria, deşi susţinută de documente incomplete, nu este perfect credibilă, poate doar în parte. Securitatea, şi mai ales, Iulian Vlad erau foarte informaţi ce se întâmplă în Europa de est, iar comunismul era în cădere liberă pe continent. Securitatea, după ce venise Solidaritatea la putere în Polonia, Honecker căzuse îbn RDG, la fel şi Jivkov sau Husak, nu era atât de naivă să creadă că Ceauşescu va rezista ca şi Kim Ir sen singur împotriva tuturor şi mai ales împotriva URSS-ui condus de Mihail Gorbaciov, care-l dorea înlăturat de la putere pe dictatorul român. În orice revoluţie din istorie, agenţii străini se implică. La fel a fost şi la noi, doar că dovezile sunt greu de obţinut în lumea secretă. Evident că securiştii ştiau că Ceauşescu va cădea, aşa că „lupta de rezistenţă” pentru păstrarea regimului nu avea rost. Şi un elev, ca şi mine, în decembrie 1989 la Cluj bănuia că Ceauşescu va cădea. Securiştii nu erau atât de proşti să moară cu „Ceauşescu de gât”, când însăşi Moscova îi ceruse plecarea de la putere. Aşa că eliminarea din ecuaţia revoluţiei a agenturilor străine, în special cele sovietice, sârbe şi maghiare nu au conţinut ştiinţific şi nici logică istorică. Asta nu înseamnă că poporul român sătul de dictatură, comunism, foame şi frig nu a dorit să înlăture regimul. Poporul în majoritatea covârşitoare a dorit căderea regimului comunist. Principalul actor al doborârii regimului comunist a fost poporul român, dar asta nu exclude implicarea unor agenţi străini, mai ales sovietici, care doreau impunerea la putere în Bucureşti a unei linii „perestroikiste” conduse de gruparea Ion Iliescu. Am studiat personal „revoluţia paşnică” din Leipzig, la faţa locului, despre carea am scris o carte, şi sunt documente clare ale implicării spionilor vest-germani din BND şi ai CIA. Sigur că după 22 decembrie 1989 au existat forţe sau celule ale securităţii care au acţionat individual împotriva victoriei revoluţiei, dar nu are logică susţinerea organizată a acestei teorii, pentru că securiştii ştiau primii că regimul şi Ceauşescu nu aveau cum să supravieţuiască. Chiar şi autorii îşi dau seama de forţarea teoriei şi pun „lupta de rezistenţă” pe timpul necesar pentru arderea dosarelor. Cauza e credibilă, dar nu să-l readucă pe Ceauşescu la putere, pentru că poporul nu-l mai dorea, iar securiştii ştiau cel mai bine acest lucru. Autorii revin obsesiv la imaginile cu securiști îmbrăcați în combinezoane negre trăgând în demonstranti după bagrajele de militari în timpul represiunii și în militari din blocuri după 22 decembrie.

Autorii intră în conflict ideologic şi cu rechizitorul procurorilor militari care susţin implicarea sovietică şi vina noii conduceri CFSN a lui Ion Iliescu în inducerea războiului fratricid care a ucis mai mulţi români după victoria revoluţiei decât în timpul represiunii.A da vina doar pe Securitate pentru victimele revoluţiei este o forţare de semantică istoriografică. Se absolvă ciudat, prin selecţia documentelor, vina unei părţi infime a Armatei, a sovieticilor şi a grupului Ion Iliescu – Silviu Brucan în războiul fratricid de după 22 decembrie 1989 şi se aruncă vinovăţia doar pe ofiţerii de securitate şi pe cadre ale Miliţiei. Cred că Revoluţia română din decembrie 1989 a fost atât de complexă şi cu situaţii complicate încât nu putem da întreaga vină doar pe Securitate şi să absolvim la pauşal cadre militare, membrii CFSN sau ale agenţilor străini, a sovieticilor în „războiul fratricid”. Generalul Iulian Vlad avea informaţii din vara lui 1989 că Nicolae Ceauşescu va fi înlăturat de sovietici cu sprijinul occidental şi, mai ales, după întâlnirea de la Malta dintre Gorbaciov şi Bush încât nu era dement să acţioneze bezmetic pentru menţinerea unui regim care nu avea să reziste ca o insulă totalitară într-o Europă democratizată. Să disculpi în genere URSS, grupul Iliescu – Brucan şi cadre ale armatei pentru morţii revoluţiei de dinainte sau după 22 decembrie 1989, doar ca să arunci vina numai pe Securitate, nu are o bază corectă de selectare a documentelor şi a criteriilor unei acribii reale privind promovarea adevărului istoriografic.

Ionuţ Ţene