Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost începutul sfârşitului pentru URSS şi regimurile comuniste. Pandemia bolşevică s-a developat în goliciunea ei gregară şi totalitară. Adicţia pentru idolii Marx, Stalin, Lenin sau Mao s-a dovedit letală pentru popoarele din estul european, iar catastrofa nucleară a trezit popoarele din spaţiul sovietic, faptul că ideologia şi propaganda nu ţine nici de foame şi nici de religie, iar singura salvare a omului este libertatea, puterea lui de a gândi liberi şi de a se opune opresiunii. Libertatea e mai importantă ca viaţa din totalitarism este lecţia Cernobîlului. Cartea Svetlanei Aleksievici „Rugăciune pentru Cernobîl” este o radiografie necruţătoare, bazată pe mărturii orale, despre drama celor care au intrat în contact cu incendiul reactorului nuclear de la Cernobîl. Scriitoarea bielorusă face o analiză complexă şi devastatoare asupra unei mentalităţi comuniste care a dus la prin reflexii totalitare şi politică pavloviană de turmă la expandarea dezastrului nuclear sovietic, care a dus la moartea imediată a zeci de mii de oameni şi a îmbolnăvirii altor sute de mii de-a lungul anilor. Societatea sovietică era construită pe o piramidă a puterii foarte îngustată la vârf, unde practic doi sau trei oameni luau decizii pentru sute de milioane de oameni. Catastrofa de la Cernobîl a demantelat ideea de popor sovietic. Fiecare popor din cadrul URSS, când şi-a dat seama de grandoarea tragediei, a încercat să scape pe cont propriu, iar unele popoare, ca cel rus, au devenit mai „egale decât celelalte”. Incendiu a pornit pe 26 aprilie 1986, dar liderii sovietici au anunţat drama abia după data de 1 mai ca să nu se strice bucuria sărbătorii oficiale oamenilor muncii. Liderii de partid locali au fost legaţi de frică şi au refuzat să ia imediat măsuri de evacuare a Zonei de teama represiunilor Moscovei. A doua zi după catastraofă, oamenii mergeau la serviciu, femeile la cumpărături în piaţă, ţăranii la arat, iar copiii la scaldă, deşi radiaţia emisă de reactroul incendiat era letală. Nimeni nu avea curajul să le spună oamenilor: plecaţi că o să muriţi. S-au trimis zeci de mii de soldaţi în Zonă fără nicio protecţie, iar dozimetriştii nu-şi făceau datoria să anunţe populaţia de frică să nu fie daţi afară. Albinele mureau, păsările nu puteau să zboare, pescarii nu mai găseau râme, iar Kremlinul de teama să nu piardă în faţa propagandei Occidentului nu spunea şi nu făcea nimic. Duşmanul era nevăzut. Se mânca hrană radiată. Paradoxal totul părea normal şi nu era: aerul şi pământul fiind contaminat cu doze mortale. La paradele de 1 mai din oraşe şi sate, lumea a ieşit în stradă, fapt ce peste câteva luni sau ani a dus la o pandemie generală de cancer. Abia după 3 mai 1986, Moscova a recunoscut gravitatea catastrofei şi a început evacuarea populaţiei din Zonă, doar pentru „câteva zile”. Autoarea surprinde atmosfera de război rece de la Cernobîl, soldaţi cu mitraliere şi tancuri luptau cu un inamic nevăzut: radiaţiile. Era un altfel de război diferit de cel clasic. Nici oamenii de ştiinţă nu au realizat atunci gravitatea situaţiei. Ei veneau în zonă fără măşti de oxigen şi combinezoane de plumb. Conducerea PCUS se baza pe eroismul sovietic prostesc, care era o religie nouă, inchizitorială. Soldaţii pentru vodcă, medalii şi steguleţe roşii se expuneau pe reactor şi în jurul acestuia la doze letale de radiaţii Röntgen. La fel şi piloţii de elicopter care nu purtau combinezoane şi lansau nisipul în focul reactorului cu geamul deschis. Erau aplaudaţi şi medaliaţi. Televiziunea de stat spunea: „Eroismul sovietic învinge catastrofa”. Piloţii, dozimetriştii şi unii soldaţi au câştigat bani de un apartament sau o Lada, dar nu s-au mai bucurat de ele că au murit la câteva luni. Se mergea pe lozinca oficială: Totul va fi bine. Sufeltul rus nu se teme de un incendiu. „Omul sovietic îmblânzeşte natura”. Era propaganda care a prins în epocă. Iar prin Cernobîl natura le-a dat o lecţie mortală micilor zei sovietici. Alte zeci de mii de tineri au rămas impotenţi, iar medaliile primite nu au putut să le reţină nevestele acasă, care au plecat în lume ca să facă copii sănătoşi. Cei care au fost evacuaţi de la Cernobîl erau priviţi ca nişte ciumaţi de popoarele care i-au primit în cadrul URSS. Toată lumea fugea de ei. Bărbaţii sau femeile tinere nu se mai puteau căsătorii pentru că năşteau copiii cu malformaţii sau morţi la naştere. A fost o dramă colectivă în timp ce liderii comunişti locali şi-au trimis familiile pe ascuns la Moscova, soldaţii şi tehnicienii erau trimişi în zonă cu promisiunea unor prime uriaşe. Oamenilor le era ruşine să nu fie „eroi sovietici” şi mergeau deja în lunile verii conştienţi că pleacă la moarte, dar trebuiau să-şi facă datoria. Specialiştii occidentali au fugit primii din zonă ştiind pericolul, iar cei sovietici s-au sacrificat fără să ştie prea bine cât de letale sunt radiaţiile. Unii bătrâni au acceptat să rămână singuri în statele din Zonă şi şi-au săpat singuri gropile în cimitire. Alţii au plecat doar cu hainele pe ei lăsând totul în urmă. Câinii, caii şi pisicile au fost împuşcate. Pe baza cărţii Svetlanei Aleksievici s-a făcut filmul de succes Cernobîl. Oamenii şi-au dat seama că nu există popor sovietic, că puterea comunistă de la Kremlin i-a minţit şi că degeaba făceau rachete şi nave cosmice, dacă nu erau în stare să construiască un drum fără gropi sau un simplu prăjitor de pâine, iar alimentele de bază erau raţionalizate. Oamenii au început să prindă curaj şi la Minsk cea mai mare capitală sovietică de lângă Pripiat, au avut primele demonstraţii antisovietice şi pentru libertate. Cei care ştiau că vor muri pentru că au fost la Cernobîl nu le mai era frică de KGB. Libertatea a devenit mai importantă decât religia comunistă. Stilul de viaţă sovietic s-a prăbuşit ca un castel de cărţi de joc. Era o creaţie bazată pe minciună şi teroare. Röntgen, Curie, radiație sunt cuvinte străine pentru omul simplu, de la țară, a cărui ocupație de bază e procurarea celor necesare vieții. Bătrânii, de asemenea, au preferat să moară pe plaiurile iubite, atacați de „monstrul invizbil,” care otrăvește tot, decât să moară de dor. Însă unora nu li s-a dat de ales, ne transmite autoarea. „Unii ca ea nu trăiesc, mor imediat. Ea nu a murit pentru că o iubesc. (…) Bat pe la toate ușile. Scriu. Luați fetița mea, chiar și pentru experimente, pentru cercetări științifice… Sunt de acord să devină o broscuță de laborator, un cobai, numai să rămână în viață. (Plânge). Am scris zeci de scrisori… O, Doamne!” În anii aceia au murit mii de copii de diverse forme de cancer, copii ca nişte îngeri care ştiau că mor. Ei sunt pe conştiinţa conducerii comuniste a URSS, după crimele marilor terori şi gulag.

E impresionantă mărturia unei soţii de lichidator de la cernobîl care a murit printre primii: „Vine repede prietena mea, Tania Kibenok, soțul ei se află în același salon. E și tatăl ei cu ea, sunt cu mașina. Ne urcăm și ne ducem în satul cel mai apropiat, după lapte, la vreo trei kilometri de oraș. Cumpărăm multe borcane de trei litri cu lapte. Șase, să ajungă pentru toți. Dar din cauza laptelui vomau așa de tare. Tot timpul își pierdeau cunoștința, li se puneau perfuzii. Medicii, nu se știe de ce, repetau că s-au otrăvit cu gaze, nimeni nu vorbea de radiații. Iar orașul se umpluse de mașini militare, toate drumurile fuseseră închise. Peste tot erau soldați. Nu mai mergeau trenurile. Străzile erau spălate cu un praf alb. Am început să mă panichez, cum o să mă duc eu mâine în sat, să-i cumpăr lapte proaspăt? Nimeni nu vorbea despre radiații. Numai soldații purtau măști de gaze… Orășenii luau pâine din magazine, pungi deschise cu bomboane. Pe tarabe erau prăjituri… Viața se desfășura ca de obicei. Numai… Străzile erau spălate cu nu știu ce praf… Seara nu am mai putut să intrăm în spital. În jur, era o mare de oameni. Stăteam vizavi de fereastra lui, el s-a apropiat și a strigat ceva. Așa de disperat! În mulțime cineva a auzit: <>. Soțiile s-au adunat la un loc. Ne-am decis să mergem cu ei. <> Ne-am luptat, i-am zgâriat. Soldații, deja era un cordon dublu, ne împingeau înapoi. Atunci a ieșit un medic și a confirmat că o să fie transportați cu avionul la Moscova, dar că trebuie să le aducem haine – cele în care fuseseră îmbrăcați la centrală arseseră. Autobuzele nu mai circulau și am luat-o la fugă prin tot orașul… Am venit cu gențile, dar avionul plecase deja. Au făcut-o intenționat. Ca să nu mai strigăm, să nu plângem…” O altă mărturie ne introduce în atmosfera nucleară: „Ei ne-au adus. Ne-au adus chiar la centrală. Ne-au dat un halat alb și o căciuliță albă. O mască de tifon. Am curățat teritoriul. O zi scormoneam, căutam pe jos, o zi deasupra, pe acoperișul reactorului. Peste tot cu lopata. Cei care erau urcați sus erau numiți „berze“. Roboții nu rezistau, tehnica înnebunise. Iar noi munceam. Se întâmpla să ne curgă sânge din urechi, din nas. Ne mânca pe gât. Ochii ne lăcrimau. Mereu se auzea un sunet monoton în urechi. Voiam să bem, dar nu aveam chef. Educația fizică era interzisă, să nu inspirăm degeaba radiații. Dar la muncă mergeam în camioane descoperite. Dar am muncit bine. Și ne-am mândrit foarte tare cu asta”. Era un erosim sovietic golit de sens. Cernobîl a fost pandemia nucleară care a dus la căderea URSS, care s-a dovedit un stat construit pe un eşafodaj al minciunii criminale, o maşină de ucis. Oamenii nu au mai crezut în utopia atomului îmblânzit de specialişti şi nici în URSS. Ţara devenise o cruntă distopie care se prăbuşea pe zi ce trecea şi poporul a aflat că împăratul e gol: Mihail Gorbaciov. E interesant cum necazul i-a apropiat de biserică pe sovietici, mergeau să se roage şi cei credincioşi şi ateii, dar şi activiştii de partid. Omul redevenise neînsemnat în faţa stihiilor naturii. Intelectualii care citeau cărţi samizdat de Soljeniţin, Saharov sau Şalamov au fost primii care s-au trezit din coşmarul comunist şi nu au mai dorit să facă parte din turma de oi a pandemiei totalitare. Ei nu mai doreau un vis de mai bine în viitorul luminos, ci o viaţă liberă şi eficientă astăzi

Ionuţ Ţene