Mărturisesc că scriu aceste rînduri fără plăcere și cu inima grea. Dar este datoria mea să o fac, văzînd ce se întămpă acum la Instiututul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, pe care l-am creat în 2005.

M-aș fi abținut de la orice opinie, pentru a nu fi socotit drept vindicativ, în situația în care am fost îndepărtat, ca efect al Ordonanței 1/2020, de la Institut. Și n-aș fi scris aceste rînduri, dacă în plină pandemie de coronavirus președinta Alexandra Toader nu l-ar fi amenințat pe Gheorghe Petrov, șeful echipei de arheologi de la IICCMER, cu plîngere penală.

De cînd conduce Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, domnișoara Alexandra Toader a ieșit foarte rar din biroul său. De acolo, emite notificări, somații și dispoziții. Bunul meu prieten Gheorghe Petrov m-a sunat după Paște, dar nu doar să îmi spună ”Hristos a Înviat”, ci să-mi ceară și un sfat: a primit o somație, fiind amenințat de președinta IICCMER că va fi dat pe mîna procurorilor. E straniu ca șeful unei instituții să amenințe un angajat cu așa ceva. Există și alte modalități de a rezolva problemele în interiorul ei, în afara plîngerilor penale. De pildă, să o conduci.

Dar, de cînd s-a instalat în biroul din care au condus Institutul, pînă nu demult, teologul Radu Preda și, înaintea lui, chiar ”maestrul” și promotorul domnișoarei Toader, actualul consilier prezidențial Andrei Muraru, ea nu a stat de vorbă, față în față, în legătură cu proiecte de cercetare sau planuri de perspectivă, cu niciun angajat. A făcut doar o ședință foarte scurtă la început, cu toți, mai mult spre a-i vedea laolaltă și apoi s-a închis în birou, de unde corespondează cu angajații, ca mod de lucru ante și în plină pandemie, prin dispoziții trimise pe e-mail. Tot prin e-mail le-a solicitat cercetătorilor rapoarte de activitate și proiecte de cercetare, pe care le-a primit, dar de la finele lunii februarie încoace nu le-a răspuns. Acest stil de lucru poate fi o deformație profesională, o contaminare cu subiectul cercetării, mă gîndesc la subiectul tezei de master a domnișoarei președinte Toader, care este Stalin şi „revoluţia de sus”.

Dar, să revin la pățania lui Gheorghe Petrov. Șeful echipei de arheologi este somat să predea de urgență mașina pe care a primit-o în folosință cu ani buni în urmă de la IICCMER, pentru deplasările sale în teren, în vederea depistării locurilor în care au fost aruncate, după execuții sumare, victimele Securității. Un alt semn, pe lîngă evacuarea deja consumată a biroului meu în Joia Paștilor, că între proiectele de cercetare de la Institut nu mai au loc cele de investigații arheologice, pentru găsirea victimelor comunismului. Dar, dacă eu eram amenințat că mi se aruncă în stradă lucrurile (de fapt, bunuri de patrimoniu ale unui viitor muzeu al comunismului), Petrov este amemnințat că îl paște pușcăria, pentru ”deținerea fără drept” a unui bun al IICCMER. Bunul în cauză fiind mașina, cu ajutorul căruia își făcea meseria, în lungile și solitarele lui deplasări prin țară, pentru descoperirea ”poporului pierdut”, osemintele victimelor represiunii comuniste.

Degeaba a răspuns Gheorghe Petrov valului de notificări, somații și amenințări, arătînd că mașina nu avea asigurare (primită între timp), că nu pornește, avînd nevoie de o baterie nouă, că la vîrsta lui (i-ar putea fi lesne tată domnișoarei Toader), nu poate face un asemenea drum, în vreme de pandemie și a solicitat o amînare, pînă după starea de urgență. Pe care, ca și mine în cazul evacuării biroului, nu a primit-o. Vehiculul trebuie adus ”de urgență” în fața Insitutului. În caz contrar, președinta IICCMER va depune o plîngere penală pentru ”posesie fără drept” a unui ”bun public”.

Institutul mai are încă două mașini (cu șofer) în administrare, în vreme ce angajații lucrează de acasă. Birourile sînt goale, dar în fața lui trebuie să mai stea și o a treia. Ca un semn al victoriei în fața trecutului. E o frenezie distructivă a ceea ce s-a făcut înainte bun aici, care nu-i poate aparține președintei IICCMER, ci e mai degrabă a ”mentorului” despre care s-a spus că o dirijează din umbră. Domnișoara Toader nu dă dovadă doar de un management care ridică multe semne de întrebare, ci de o poftă de răzbunare fără sens și care nici ea nu-i poate aparține – pentru că nici eu, nici Petrov nu am cunoscut-o înainte de a fi numită ca președinte la IICCMER. Nu poate fi ”de capul ei” ușurința cu care încalcă prevederile ordonanțelor militare, invocînd urgențe imaginare: fie pentru a mă obliga ”pe proprie răspundere” să-mi golesc biroul, sub ochii unui nou administrator zelos (care mă atenționa să nu-mi șterg textele în lucru din calculator după copiere, pentru că lucrările mele în manuscris ”aparțin statului”), fie pentru a-l supune pe Gheorghe Petrov, tot ”pe propria răspundere” unui drum lung, de patru sute de kilometri, cu o mașină defectă și pînă mai ieri fără asigurare, de la Turda la București.

Zelul cu care domnișoara Alexandra Toader poartă această ”luptă de clasă” cu cercetătorii ”burghezi anticomuniști” e o confirmare a ”supranumelui” care i-a fost acordat de către unii angajați ai Institutului, în urma stilului absolut propriu de conducere, cum spuneam, prin note și dispoziții scrise, la care nu admite replică: ”domnișoara comisar”.

Marius Oprea