Am ascultat Prohodul Domnului, cu și mai mare tristețe anul acesta, pentru că a fost auzit doar la radio și nu din vocea preotului și enoriașilor. An de an mergeam cu lumânarea aprinsă în jurul bisericii și la final treceam pe sub epitaf. Am și scris o poezie acum câțiva ani despre lumina de la lumânările enoriașilor din seara Prohodului care înconjura biserica mănăstirii ca un șarpe de sticlă. Parcă era o presimțire a interzicerii plângerii în biserici a Domnului în ziua Răstignirii lui Iisus Hristos din Vinerea Neagră. Tristețea m-a făcut să meditez la acele zile evenghelice, care, iată, se repetă în zguduirea lor dramatică. Și atunci, ca și acum, frica s-a transformat într-o pandemie a renunțării și lepădării de Hristos. În prezent, pandemia de frica unei boli necruțătoare, și a autorităților cu amenzi halucinante, ne ține în case. În urmă cu 2000 de ani imperiul roman, clericii, faiseii și cărturarii ca reprezentanți ai sistemului opresiv au băgat spaima în discipolii lui Iisus. Frica de pedeapsa romanilor și cărturarilor l-a făcut pe Petru să se lepede de trei ori într-o singură noapte de Hristos, deși el s-a lăudat la Mântuitor că nu-L va trăda niciodată. Iisus cunoscând firea umană i-a spus că-L va trăda de trei ori până va cânta cocoșul. Soarta, pentru mândria sa, l-a smerit cumplit pe Sf. Petru. Ajunși la casa fostului arhiereu Anna, Ioan fiind cunoscut arhiereului a intrat în curte și, la intervenția lui, a fost invitat și Petru (In. XVIII, 15). întrebat fiind de o slujnică, dacă nu cumva este și el cu Iisus Galileianul, Petru s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: „Nu știu ce zici?”. Ieșind el la poartă, l-a văzut alta și a zis celor din preajmă: „Și acesta era cu Iisus Nazarineanul”. Și iarăși s-a lepădat el cu jurământ, că: „Nu cunosc pe omul acesta”. După puțin, apropiindu-se de el unii dintre cei ce stăteau prin preajmă, i-au zis: ” Cu adevărat și tu ești dintre ei, căci și graiul tău te vădește”. Atunci el a început să se blesteme și să se jure: „nu cunosc pe omul acesta. Și îndată a cântat cocoșul, iar Petru și-a adus aminte de cuvântul lui Iisus „și ieșind afară, a plâns cu amar” (Mt. XXVI, 75). Și cocoșul a cântat, iar Petru a plâns amarnic.

În Vinerea răstignirii apostolii s-au ascuns în case de frica romanilor și autorităților locale. ”Stau acasă” pentru că îmi este frică, nu este o invenție semantică a prezentului istoric. Frica apostolilor a fost mai mare decât iubirea față de Hristos. Credința lor slăbise în fața forței și morții pe cruce a Alesului. Cunoaștem că la Cruce doar câțiva apropiați au avut curajul să stea la picioarele lui Hristos ca să vadă supliciu zguduitor. Dintre femeile mironosiţe, unele Îl însoţeau pe Domnul şi Îi slujeau încă de când era El în Galileea, iar acum se suiseră cu Dânsul în cetatea Ierusalimului. Sfinţii Evanghelişti spun că, printre cei ce stăteau departe şi priveau pătimirile Domnului, „erau şi femei“ şi o amintesc pe Maria Magdalena, pe Maria, cea logodită cu Iosif, care era deci şi mama fiilor lui (Iacov cel Mic şi Iosi) şi pe Salomeea. Dintre acestea, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi, este însăşi Maica Domnului. Mironosiţele au însoţit-o şi au rămas lângă ea în acele momente dramatice. Când Iosif şi Nicodim au pus în mormânt nou trupul Domnului, „şezând de faţă“, erau acolo Maria Magdalena şi „cealaltă Marie“. Apostolul Ioan, drag lui Iisus, a rămas cu Miaca Sântă la picioarele Mântuitorului să asite la chinurile crucificării. Iisus i-a zis Mariei: Femeie, iată Fiul tău! Apostolul Ioan a devenit fiul duhovnicesc al Maicii lui Dumnezeu și a avut grijă de aceasta până la Adormire. Frica față de autorități a fost cumplită și a paralizat pe ucenici. Doar foarte puțini și aleși au pus mai presus credința față de frică. Femeile mironosiţe sunt aşadar cele dintâi martore şi mărturisitoare ale Învierii. Dintre ele, Maica Domnului a venit cea dintâi la mormântul Fiului ei şi ea a fost „cea dintâi dintre oameni care a primit vestea cea bună a Învierii Domnului“, chiar de la Domnul. Înaintea tuturor, Pururea Fecioara a ştiut că Fiul ei înviase şi s-a bucurat de cuvântul Lui, I-a văzut ochii şi I-a auzit glasul, „I-a atins cu mâinile ei picioarele neprihănite“. Preacurata s-a bucurat nespus, văzând mormântul gol, giulgiurile şi mahrama, încă îmbibate de mir şi arome, fiind aşezate de o parte, ca mărturii ale Învierii, dar fără trupul pe care-l înfăşuraseră. Maica Domnului a văzut pe „îngerul Domnului coborând din cer şi venind“ şi „a auzit vestea dumnezeieştii bucurii, pe care îngerul i-a adus-o“ (Sfântul Grigorie Palama). Maria Magdalena a privit numai mormântul gol, nu şi giulgiurile, şi a alergat la Petru. Maica Domnului, însoţită de celelalte femei, s-a întors. Şi, „iată, Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă!“ Evanghelistul Ioan spune că „Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt“. A plecat de acolo şi a fugit la Simon Petru şi la Ioan, nu pentru a le vesti Învierea Domnului, ci pentru a le spune că „au luat pe Domnul din mormânt“ şi nu ştie unde L-au pus. Fiindcă Maria Magdalena nu aflase încă de Învierea Sa. Era neliniştită pentru cele întâmplate, dar se simţea cuprinsă de dorinţa de a afla adevărul. De aceea, ea a alergat la Apostoli. Petru a intrat în mormânt, a văzut giulgiul şi a ieşit. „Maria stătea afară lângă mormânt, plângând“. Atunci îngerii au întrebat-o: „Femeie, de ce plângi?“ Şi a răspuns: „Au luat pe Domnul meu“. L-a confundat pe Domnul cu grădinarul. Numai atunci când El a strigat-o pe nume (Maria!) şi ea a răspuns: „Învăţătorule!“, aceasta L-a înţeles şi a căzut înaintea Lui, fără să-L atingă. Iar Domnul a trimis-o la Apostoli, „vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul“.

Și arătarea Domnului după Înviere s-a făcut treptat pe ”drumul spre Emaus” până în casa unde ucenicii stăteau speriați și cu ușile zăvorâte, când l-a făcut pe Toma din necredincios în cel mai mare mărturisitor al Adevărului Învierii. Istoria evanghelică dovedește că pandemia de frică este mai mare decât credința și iubirea față de Domnul. Tristețea din Vinerea Neagră a răstignirii Fiului Omului este pregustarea necesară și smerită a marii bucurii a Învierii, pentru că până la urmă iubirea și credința învinge frica și dezbrăcați de temeri apostolii deschid larg ușile caselor și ies în lume să ducă mai departe Lumina și Adevărul. Îmbrăcați în cămașa lui Hristos apostolii nu se mai tem de întunericul deznădejdii și de uneltirile sau legile trecătoare ale lumii stricăcioase. Îndrăzniți, Eu am biruit lumea! Bucurați-vă! Hristos a Înviat! Cu moartea pre moarte călcând!

Ionuț Țene